Arcuita, intrebarea...

„Cum se intra intr-o carte cu poezii
M-am intrebat mereu cum se deschide o carte cu poezii? Cu gandul? Cu soapta? Cu mana? Cu inima? Cu ochiul inchis in afara? Ori poate cu ochiul deschis pe dinauntru? Cu visul? Cu abisul? Cu clipa? Ori cu vesnicia?

Dar oare cum se intra intr-o carte cu poezii? In zbor, descult sau pe varfuri? Ni se intampla sa fugim de-acasa intr-o Poezie? Sau poate Acasa cel de demult e intr-o Poezie? Ne intoarcem cu o vraja sau printr-un descantec? Ne strecuram oare in aceasta galaxie printr-un navod facut din „nodurile timpului”? Sau intram ca „zburatorii” printr-o „fereastra uitata deschisa”? Peste pervazul careia ne arcuim sufletul in asteptarea intalnirii cu Celalalt. O fi el Necunoscutul, Asteptatul sau poate Multprea-cunoscutul pe care il stim ca locuieste si in noi?

In acest orizont al incercarii de creare a unei stari empatice de captare a emotiei poetice, a fluxurilor si refluxurilor atat de calde si de profund omenesti, volumul de poezie Arcuita, intrebarea... se deschide in fata noastra ca o discreta invitatie la o calatorie pe marile interioare ale atat de iubitului muzicolog si compozitor, Profesorul iesean Gheorghe Dutica.

De la intoarcerea in timpul magic, protector si tamaduitor al copilariei, sub acea zodie preafericita, luminata ca un astru de chipul nemuritor al mamei, continuand lunga calatorie a fiului ratacitor printre vise, semne de intrebare si tulburatoare nelinisti, cautand transfigurat si neobosit sensuri si rosturi adanci prin strania padure cu atatea frumuseti si tristeti ale lumii, pastrand in inima talismanul nostalgiei Micului Print dupa o Planeta Pierduta undeva, candva, dar si dorinta de miracol si aventura a unei altfel de Alice in Tara Minunilor care crede in povestea unui altfel de Iepure – Iepurele albastru pe care adultii nu il mai pot vedea pentru ca au crescut, dar cu care doar Omul-vesnic-ramas-Copil se poate juca si in a carui existenta doar el poate crede fara tagada, imbracand apoi hainele de duminica ale marilor indragostiti ai lumii, mereu aflat in cautarea „imprimavararii” pe care o pot aduce doar fericirea si iubirea-far, iubirea-speranta, iubirea-salvare, oglindirea in Celalalt, preschimbarea si identificarea totala cu Celalalt pana la refacerea „Unu-lui”, a perechii primordiale, dialogand cu ingerul pazitor in toate momentele sale de sfasiere interioara, acceptandu-si singuratatea ca dar absolut, dar si propriul destin ca fiind singurul posibil cu sens si scop precis in Cartea Lumii, urcand treptele aducerii-aminte pe o Golgota personala pana la retrairea aproape carnala a jertfei si rastignirii christice, pana la regasirea unui Dumnezeu bun, singurul confident de incredere si bland intelegator al zbaterilor umane, aceasta „carte-univers personal cu semne” este un exercitiu de adunare si scadere, de inmultire si impartire a timpului vietii unui om in cel mai sincer mod cu putinta.

In acest volum atat de inspirat impodobit cu reproduceri dupa lucrari ale unui alt maestru – de aceasta data, al gandirii care prinde forma prin semn grafic, imagine si culoare, tocmai pentru ca acest festin al artelor sa fie unul deplin, Profesorul Dragos Patrascu, sunt adunate cateva zeci de poezii scrise de autor pe parcursul a doua sau trei decenii. Rezultatul este un jurnal intim, o confesiune lirica, o geografie emotionala particulara recreata prin articularea a doua campuri semantice majore care alcatuiesc osatura constructiei poetice si a trairii vietii: modul de a privi si de a intelege lumea – cu ochii, „cuib tainic pentru stele”, cu privirea, cu inima, cu gandul, cu lumina etc. si modul intruparii polimorfe a creatiei – de la tacerea goala de sensuri la tacerea care vorbeste, de la sculptarea tacerii prin rōstrum catre o forma de rostire cu rost si rostuirea destinului, de la Cuvantul cel dintru Inceput la Cuvinte si Necuvinte, de la rostirea stearpa la Cuvantul cel Ziditor, prin strigat si planset, prin acorduri spre diafana Muzica... de Sunete, dar si spre Muzica de Cuvinte... Poezia.

Si iata cum, salvandu-ne din cruda inclestare a „nepasarii lumii” si de sub „lacrima timpului”, mereu in „asteptarea florii de cires”, Poezia e speranta si „sangerare continua”, dar, mai presus de orice, un fruct cu mii de seminte care face sa creasca cernozi-Omul in om. ” (Din gandurile unui redactor la facerea cartii, Alina Hucai)