Prozele Alinei Cobzac încep în realitatea cotidiană și alunecă, încet-încet, înspre straniu. Motorul îl reprezintă fenomene psihologice sau sociale bine-cunoscute – de la relații de familie subtil disfuncționale, la corupție sau senzaționalismul crimei – forțe ce deformează limitele posibilului, uneori discret, alteori (când realitatea în sine e șocantă) aproape imperceptibil. O familie rămâne să aibă grijă de morți după ce tot satul pleacă în Italia, un copil se împrietenește cu puiul crescut pentru supă, o studentă în anul I la Litere încearcă să salveze oameni bătrâni invizibili, un director de centru de plasament din provincie încearcă să-l distreze pe deputatul venit de la București. Într-un univers cu accente patologice, Alina Cobzac reușește să arate duioșie, compasiune și o sete de dreptate. Un volum bine scris, cu o voce narativă inconfundabilă. – Cristina Chira

Alina Cobzac scrie despre o realitate ascunsă. Poveștile ei curg molcom sau vioi, țin tonul și ritmul la cântec și dau impresia cititorului că undeva, cândva, a mai văzut / auzit / trăit întâmplările ei. Până și personajele îi par cunoscute: vecinul, mătușa, colegul, părintele. Dacă s-ar strădui, chiar ar putea să le numească pe numele lor adevărat, care îi stă pe limbă din debutul fiecărei povestiri. „Unde am mai întâlnit eu asta?“ Numai că, înaintând printre atîtea figuri familiare, deodată, de nu se știe unde și nici cum, pătrunde printre rânduri un fior de gheață. E realitatea cealaltă, cea despre care nu vorbim niciodată. Intimitatea crimei, răsfățul vinovăției, rușinea nerușinată. Alina deschide trusa cu efecte speciale și operează în liniște, fără să-i tremure mâna. Un volum fermecător și neliniștitor. – Florin Iaru