Dupa mai bine de 500 de ani de la aparitie, Principele se citeste nu doar ca una dintre lucrarile fondatoare pentru stiintele politice, ci si ca o lectie de arta a negocierii.

Machiavelli a profesat-o in multiplele sale misiuni diplomatice, intr-un moment in care Italia inventa sistemul ambasadelor perma­nente, si a creat astfel un modus operandi; esential de studiat de catre cei care doresc sa exploreze trecutul negocierii ca practica politica.

Gandirea secretarului florentin conceptualizeaza negocierea caracterizata prin autonomia principelui si prin preocuparea constanta a acestuia pentru secret, indiferent daca este al lui – si trebuie pastrat – sau al altora – si, atunci, trebuie descifrat. Prima mare teza care legitimeaza disimularea in actiunea politica.

De ce o noua traducere a cartii de referinta a stiintelor politice? Pentru ca textele mari isi modifica sensul la o noua lectura, iar actualitatea Principelui depinde de intelegerea si de acceptarea fiecarei noi generatii de cititori. Politica este la Machiavelli un calcul al beneficiilor si al costurilor, iar omul politic are a fi constient de singura realitate a lumii care este puterea si nu moralitatea. Axioma politicii machiavellice (binele are adesea drept consecinta raul si invers) a inspirat termenul realpolik, maturizat notional abia in secolul al XIX-lea si operationalizat in veacul trecut si azi.

A pune pe acelasi palier indrumarile secretarului Florentei cu abilitatile politice ale lui Otto von Bismarck sau cu cele diplomatice ale lui Henry Kissinger inseamna a construi o genealogie a unei filosofii, sau a unei tehnici, sau a unei capacitati de diagnoza si tratament. Iar Machiavelli nu a produs doar acesti discipoli ci multi altii, inclusiv dictatori, care si-au legitimat crimele prin malformarea ideii de actiune politica necesara.

Lucian Pricop