„Ca medic și ca scriitor, Vasile Voiculescu a fost un om de o generozitate celestă. Un îmbrățișător. Înțelegerea celorlalți nu era conjuncturală, ci un mod de a exista și de a se manifesta în realitatea cotidiană. În privința ascendenței biologice a familiei sale, coborând cronologia cu 200 de ani, am găsit numai rădăcini românești, lucru mai rar întâlnit la artiștii din perioada interbelică, încât suntem fericiți că putem să încrustăm aici numele întemeietorilor uneia din cele mai vechi familii pârscovene: postelnicul Nicolae și Arghira Davidescu, Ion Hagiu și Stoiana Cocenescu.”

„Poetul Vasile Voiculescu a fost omorât în 1963, după mai bine de patru ani de închisoare. Ca să nu dispară între ziduri de temniță, l‑au scos de acolo cu câteva luni înainte și l‑au depus (era o epavă) acasă, iar apoi într‑un spital. Ca să nu‑i lase imaginea morală imaculată, cum a fost de fapt, i‑au spurcat memoria publicându‑i (când se afla pe patul de moarte) unul sau două texte modificate, spre a‑l compromite. Dorința acestui sinistru soi de parveniți politici e să dovedească altora și să‑și dovedească lor înșiși că până și victimele pier entuziasmate brusc de dreptatea călăilor, cărora le mai adresează și ode. Stultocrație, nebunie, cinism. Bufon al regimului, criticul G. Călinescu l‑a calomniat și caricaturizat. Cine‑și închipuia însă, nici măcar el însuși, că viața avea să‑i rezerve aceluiași critic surpriza de a sfârși el însuși ca o caricatură și ca un clovn? Careva apoi din pedeștrii săi emuli – exclamativ în fața efor turilor literare ale multor lânoase miorițe – continuă și azi a‑l trata cu insolență pe Voiculescu. Dar istoria, ca și istoria literară, nu se scrie într‑o zi”.

Ion Caraion