Vol. I - Poarta arborelui lui Iuda

Istoria recentă a Turciei se împleteşte cu legende străvechi care au străbătut o mie de ani şi mai bine călătorind în manuscrise ascunse, pierdute şi regăsite de cărturari aparţinând unor religii diferite. Într-unul dintre zidurile care înconjurau pe vremuri Bizanţul, exista, poate, o poartă menită să deschidă calea unui miraculos salvator. Să o găsească este misiunea vieţii lui Teo, un grec silit pe vremuri să fugă din Istanbul împreună cu familia, acum bizantinolog în plin avânt al unei cariere academice serioase.

O altă întoarcere în Istanbul este a lui Ülkü, mamă îndurerată şi chinuită de regretul de a nu-şi fi cunoscut îndeajuns fiul: a fost el cu adevărat terorist? Iar moartea lui într-un raid al poliţiei este oare legată de moartea iubitului ei, un important membru al guvernului turc, ani mai târziu, într-un atentat la Paris?

Al treilea personaj cu firul vieţii prins în această enigmă este Derin, fiica politicianului, o tânără pe care dorinţa de justiţie o împinge spre mahalalele Istanbulului, acolo unde fierbe revolta, unde femei tinere şi sănătoase se întind pe jos, încetează să mănânce şi să bea apă şi-şi aşteaptă moartea, în semn de protest. Poate că legendara Poartă a Arborelui lui Iuda nu este departe...

Oya Baydar (n. 1940) şi-a publicat primul roman, Dumnezeu a uitat de copii, în timp ce era încă elevă la liceu. Romanul a fost publicat în foileton atât în ziarul Hürriyet, cât şi sub formă de carte; în urma apariţiei cărţii, a fost expulzată din Turcia. A absolvit Departamentul de Sociologie al Universităţii din Istanbul în 1964, apoi a devenit asistent universitar. A câştigat numeroase premii pentru romanele şi povestirile pe care le-a publicat după întoarcerea în Turcia şi a devenit o autoare de mare notorietate. Din 2013, a scris pentru ziarul online T24, în special despre problema kurdă, conflictul kurdo-turc (1978-prezent). Dintre romanele sale, cele mai cunoscute sunt Cuvântul pierdut (Editura Univers, 2006), Şi doar cenuşa caldă a rămas, Scrisorile pisicilor. Romanele ei au fost traduse în mai mult de 20 de limbi, inclusiv în arabă şi greacă.

„Fata asta, cu felul ei de a fi adesea extraordinar de senin, începea să mă intrige. Avea în ea ceva care mă atrăgea magnetic. Ar fi uşor să spun că era dincolo de înţelegerea mea, dar ştiam foarte bine ce mi se părea atât de fascinant la ea: erau ochii. Avea aceeaşi privire senină, dar întrebătoare şi insistentă, a femeii din mozaicul cu împărăteasa Teodora şi suita ei din San Vitale, şi aceeaşi lumină misterioasă, de dincolo de lume, din portretul Fecioarei Maria din Ravenna.“

Vol. II - Fără casă, fără rădăcini

„Cu două milenii şi jumătate în urmă, tot într-o zi rece şi înzăpezită, un aventurier din Megaran care privea acropola de pe aceleaşi coline, din acelaşi loc, trebuie să fi fost şi el vrăjit de ceea ce a văzut; poate că a simţit şi el acelaşi fior de melancolie pe care îl simt şi eu. Cu secole în urmă, într-o zi ca asta, când oraşul Constantinopol era răvăşit de durere şi teamă, ce trebuie să-i fi trecut prin minte călugărului bizantin care a refuzat să-şi renege credinţa şi să sfarme cele mai venerate icoane, după ce s-a strecurat afară din mănăstire şi a privit zăpada căzând pe Hagia Sophia pentru ultima oară înainte de a fugi din oraş? Ce melancolie a zăpezii trebuie să fi simţit împăraţii, sultanii, cuceritorii şi cei învinşi în timp ce priveau ninsoarea căzând peste Istanbul?

Iau o înghiţitură din coniac. Teo are dreptate; oricât de mult s-ar schimba, sufletul oraşului nu poate fi cucerit niciodată. Ceva din el rămâne întotdeauna, ceva inexplicabil, ceva veşnic care, timp de mii de ani, a creat aceleaşi sentimente de melancolie şi profunzime în inimile celor care privesc ninsoarea căzând pe oraş: peste Bizanţ, Constantinopol şi Istanbul. Tolănită în fotoliul vechi, cu paharul de coniac, trăind acel moment suspendat în timp, mă întreb de ce mă aflu aici. Ce caut eu în atelierul unui profesor ciudat şi slobod la gură, care are îndrăzneala de a mă numi «o bucăţică bună» şi care ajută un bărbat de treizeci de ani obsedat de găsirea unui porţi care s-ar putea să nu fi existat niciodată şi, dacă a existat, a fost distrusă cu sute, dacă nu chiar mii de ani în urmă? Ce este realitate şi ce este ficţiune?“

„Fata asta, cu felul ei de a fi adesea extraordinar de senin, începea să mă intrige. Avea în ea ceva care mă atrăgea magnetic. Ar fi uşor să spun că era dincolo de înţelegerea mea, dar ştiam foarte bine ce mi se părea atât de fascinant la ea: erau ochii. Avea aceeaşi privire senină, dar întrebătoare şi insistentă, a femeii din mozaicul cu împărăteasa Teodora şi suita ei din San Vitale, şi aceeaşi lumină misterioasă, de dincolo de lume, din portretul Fecioarei Maria din Ravenna.“

„În ziua aceea, îmbrăcată în negru din cap până în picioare, părea înaltă şi zveltă, ca femeile care purtau întotdeauna haine închise la culoare în filmele lui Teodoros Angelopoulos pe care mă obliga să le văd şi care mă plictiseau de moarte. În timp ce mă îndreptam spre ea, părea un vis, mai mult iluzie decât realitate, un înger al morţii care venise pe ţărmurile noastre în căutarea unui copil pierdut pe nume Umut.“

„Ceea ce ne lega unul de altul era o dorinţă sexuală brută care exista doar pentru a se satisface, o dorinţă care părea să existe dincolo de constrângerile timpului şi ale spaţiului, dincolo de persoanele noastre, dincolo de mine, un bărbat matur care încerca să se elibereze de strânsoarea ca o menghină a propriului subconştient şi de cătuşele obsesiilor sale sexuale, şi dincolo de Ülkü, o femeie care încerca să-şi alunge regretele şi durerea personală căutând alinare în lumea plăcerii senzuale pure“.