Procesul comunicării articulate este de neconceput în afara recurgerii la unitatea minimală a interlocuţiei, şi anume actul de limbaj. Spre a putea trimite impulsuri către ceilalţi este necesară – drept condiţie a iniţierii conversaţionale – trasarea limitelor de contur existenţial transferate în planul vorbirii. Această acţiune delimitatoare se realizează fie prin rostirea unui nume, fie prin ostensiune. Vom avea în vedere prima dintre modalităţi. Astfel, numele (i.e. antroponimul) poate fi considerat cea mai mică unitate mobilizatoare de învestire verbală, declanşatoare de conţinut informaţional. (Presupunem că enunţurile sunt construite de către interlocutori cu scopul de a acumula cunoştinţe noi faţă de acelea care preexistă.) Cele trei dimensiuni specifice oricărui act de limbaj îşi distribuie caracteristicile după cum urmează: dimensiunea locuţionară este responsabilă de validarea complexului sonor în conformitate cu realitatea fonetică complementară; dimensiunea ilocuţionară are în vedere „decuparea”existentului vizat, preocupându‑se de evitarea omonimiei antroponimice; dimensiunea perlocuţionară centrează atenţia interlocutoruluiasupra particularului scontat (el însuşi sau un altul), asigurându‑se de noneşuarea/nonparazitarea mesajului‑nume la receptare. (Din „Introducere”)