E. M. Cioran sau eseistica Neantului

Cum să vorbești despre opera lui Emil Cioran fără să te trezești că citezi lungi pasaje din eseurile sale, cum să-i determini pe cititorii cărții să-și actualizeze sau însușească toate conceptele vehiculate în operele acestui răzvrătit? Cum să transmiți zbaterile sau meditațiile, cum să dai armonie unui spirit răutăcios, stăpânit de principiul atracției opuselor, să prinzi într-o fotografie de grup, ca celebra poză din place Fűrstenberg, în care zâmbesc camerei cei trei muschetari ai generației ’27, Emil Cioran, Eliade și Ionescu, cum să-i dăruiești cititorului tău o biografie și o hermeneutică a operei, cum să-ți păstrezi obiectivitatea și să încerci să transmiți cât mai mult din personalitatea celui studiat. Cum să vorbești despre bătrânețea sau boala sau moartea sa dacă nu ești capabil să înțelegi esența acestor fenomene? Cum să condamni un filosof pentru colaborarea sa cu totalitarismul de dreapta, cum să judeci când este greu de stabilit acea vinovăție. Pentru câteva poze și fragmente cenzurate din Schimbarea la față a României? Tot atâtea întrebări fără răspuns. Cartea de față este un eseu critic, o încercare de sistematizare a operei cioraniene, imposibil de surprins sau de introdus în cadrele unei sintaxe filosofice. Este Emil Cioran un logician al Neantului, un sintaxier al disperării, un ventriloc al demonilor interiori, sau un eseist profund, un stilist desăvârșit al limbii franceze și ultimul moralist al unei tradiții foarte lungi de gânditori care își găsesc în tânărul expatriat de pe coasta Boatcii și navigând în Arca lui Noe a mansardei lui pariziene un ultim descendent înnobilat de propria sa operă literară?