EL (merge cu ea la marginea scenei și îi prezintă „lumea”): Ce ciudată e lumea… Noi, oamenii… Suntem făcuți din certitudinile noastre, dar și din inconsistențe, din greșeli. Ceea ce e perfect nu poate exista pe bune. Omul a cucerit planeta nu prin inteligență, ci prin conflict.

EA: Atâtea războaie… Pacea a fost excepția.

EL: Nu mă refer la război aici… Mă refer la conflictele noastre interioare, la echilibrul instabil din care suntem alcătuiți, cu sufletul alergând mereu în direcții contrare. Ceea ce iubim se împletește, de cele mai multe ori, cu ceea de urâm. Uneori abia de le distingem. În acea vară, te-am iubit enorm și m-ai rănit pe măsură!

EA: Nu pot să cred… Nu îmi doresc să fac rău nimănui. Îmi pare rău acum și de acei melci, de acele fire de iarbă. (Își miroase palma.) Încă le mai simt mirosul… Îmi pare atât de rău…

EL (începe să se plimbe prin încăpere și să gesticuleze): Construisem tot acel ascunziș în inima pădurii… Jumătate de vară am cărat lemne, folii de plastic, scaune ruginite și chiar și o masă, toate găsite prin curtea bunicilor sau prin râpa satului. Nu ți-ai dat seama când, nu-i așa?

EA: Eram atât de prinsă cu număratul picăturilor de ploaie… La propriu!

(Fragment din Fluturii aveau miros de iarbă crudă)