Publicat în 1953, după ce a apărut în foileton între anii 1951 și 1953 în revistele literare japoneze Gunzō și Bungakukai, Culorile interzise, considerat astăzi una dintre capodoperele lui Yukio Mishima, a suscitat mult timp controverse prin temele explorate: iubirea interzisă, sexualitatea, normele sociale și latura întunecată a esteticii.

Într-o Japonie postbelică, bătrânul scriitor Shunsuke, cu o operă prolifică, binecunoscută, dar deja încheiată, care și-a dedicat întreaga viață spiritului și creației, este fascinat de frumusețea excepțională a lui Yūichi, un tânăr homosexual. Punându-și în minte să facă din acesta ultima sa capodoperă – vie –, îi propune lui Yūichi un pact diabolic: să o ia pe soție pe Yasuko, ultima mare iubire a bătrânului scriitor, urmând ca el să îi asigure tânărului deopotrivă sprijinul financiar și sfaturile neprețuite pentru a deveni arma perfectă împotriva femeilor. Misoginia declarată a lui Shunsuke și resentimentul față de femeile care l-au făcut să sufere întreaga viață își găsesc astfel o crudă satisfacție, iar Yūichi devine întruparea monstruoasă a răzbunării bătrânului și ultima sa operă. O operă care își va depăși și, într-un fel, ucide maestrul.

„Personajele lui Mishima sunt memorabile, narațiunea ‒ care abundă în reflecții complexe și labirintice asupra moralei ‒ este impecabilă, iar imaginile vizuale sunt uluitoare.“ — Kirkus Reviews

„Precum Vladimir Nabokov cu Lolita sau Oscar Wilde cu Dorian Gray, Mishima a riscat cu romanul Culorile interzise și, împăcând așteptările cititorilor cu cerințele artei sale, a câștigat.” — The Japan Time