În fiecare articulaţie a Casei şi toate amintirile sale răzbate pecetea evocatoare a amintirilor senzoriale, aşa cum se repercutează ele în memoria afectivă. Copilăria lui Irene Postolache este pregnant vizuală, având chipul luminos al mamei, al florilor de grădină, al „cireşului, prieten vechi”, al nopţilor senine de vară, al cerului înstelat, dar este şi profund olfactiv-gustativă pentru că miroase a covrigi calzi, a gogoşi pufoase, pudrate cu zahăr, a mere alin-tate cu scorţişoară, a felii aromate de gutuie, a cozonac cald, a sirop dens, dulce ca mierea, a ţurţure zemos, a figurine dulci de zahăr colorat, a fân uscat şi a pădure udă în vară. Este chiar mirosul copilăriei lui Irene Postolache care reface, prin aceste efuziuni senzoriale, universul mărunt al copilăriei, al candorii, purităţii şi nevi-novăţiei, cuprins într-o cosmogonie desenată de la orizontul cosmic, către universul albastru al Comăneştiului.

Diana VRABIE

Am vorbit de la opt luni. Tare s-au bucurat ai mei, neştiind ce urmează, pentru că de atunci nu mi-a mai tăcut gura. Exasperată, mama îşi astupa urechile şi mă ruga frumos să tac. Sigur că da! Cântând, mă învârteam periculos prin casă, adunând covoarele: – Tac! Taaac, tac, tac, tac! Taaac… continuam la nesfârşit.
Aşa o bucurie şi o poftă de viaţă aveam! Mă străduiam să fiu umbra mamei, cu ochii în ochii ei şi mâna pe mâna ei, s-o văd, să o simt, să o miros. Alergam până la epuizare prin curtea goală. Săream cu încântare în bălţile întunecate, stropindu-mă cu noroi până în albul ochilor. Nici acum nu mi-a trecut acest obicei, găsesc bălţile irezistibile şi le încerc cu vârful panto-fului când nu mă vede nimeni. Chinuiam florile, până când mă înţepau bietele viespi ţinute captive printre petalele fine. Jumuleam pisoii, mă fascinau, îi mângâiam până-i ameţeam. Nicio vietate nu scăpa cercetărilor mele.
Cerul, stelele, vântul, ploaia erau prilej de atentă observare, împreună cu păsări de tot soiul, insecte, tot ce mişca şi se târa. Plină de bune intenţii, spălam pui puricoşi de mâţă în ligheanul cu rufe al mamei, vara, afară în curte, când soarele râdea în fiecare bulă fragilă de clăbuc. Aiurită de-a binelea de soare, de mirosuri, de viaţă, uitam de mine, mă pierdeam pe strada noastră, visam cu ochii deschişi.

Irene POSTOLACHE