Adrian A. Agheorghesei este genul poetului exigent cu privire la creaţia sa. Nu este de mirare, deci, să aflăm un debut destul de târziu al acestuia.

Poemele lui sunt existenţiale, adesea vorbele sunt fără perdea, pasajele din viaţa sa ori din viaţa unui oraş uitat într-o istorie vin să completeze o imagine apocaliptică, oximoronică de un dulce-amar a tot ce simte şi visează pe viu. Metafora este şi ea bine inclusă în bătătura poemelor.

Un astfel de poet este foarte greu de încadrat într-o propoziţie. Substratul utilizat în poeziile sale denotă latura psihologică a personajelor, căci poeziile sunt ca nişte mici romane în desfăşurare – avem aşa ceva în textele sale, avem personaje. Poezie atipică şi grea, înţeleasă doar de iniţiaţii în introspecţie.

Ar putea risca pe alocuri să nu fie plăcut de cititori, dar Adrian A. Agheorghesei nu este un poet de duzină, iar atunci lucrurile devin clare pentru iubitorul de scris adevărat. Totodată, acest poet nu are nevoie de laude şi nici de o prezentare ca la carte, pentru că i-ar ştirbi din valoare.

Unele dintre titlurile poemelor sunt adevărate citate filosofice şi din start te gândeşti cu cine ai de-a face sau ce poveste psihologică urmează să ne spună. Are ceva din duritatea autorilor ruşi, din patima acestora, din psihologia acestora.

Silvia BITERE