Buzura la Berinta. Locul de unde n-a plecat niciodata

Când mi-e dor de mine, când sunt golită de gânduri, de idei, fug desculță la Buzura, ca și cum m-aș ascunde la pieptul mamei, ca și cum m-aș legăna în poala Mamii Bune, ca și cum aș sta zgribulită și fericită în ploaie sub nucul de-acasă, din Berința. E doza de-acasă pe care mi-o iau din textele lui, cu care simt o formă de complicitate, ca și cum am vorbi într-un cod al nostru despre oameni și despre locuri ale căror începuturi doar noi le știm. E egoist, poate caraghios, dar îmi face bine.

Pentru mine a fost „unchiu’ Augustin”, fratele mai mare al mamei, cel care venea, din când în când, acasă, în Berința, și pe care Mama Bună, mărunțică și iute, încerca să-l cuprindă cu mânuțele ei aspre și noduroase de parcă voia să-l înăbușe, să-l acopere cu totul. „Dragu’ maaamii!” – și i se lumina toată făptura aceea palidă și osoasă, din care te izbeau doar ochii scânteietor de negri și atât de adânci. Atunci, toată scena mi se părea nu-știu-cum…, aproape obișnuită. Acum, o văd așa cum era de fapt: de-o duioșie supremă. (Dana Buzura-Gagniuc)

Nepoata apelează frecvent la scrisorile unchiului, îndeosebi la cele din studenția clujeană (păstrate cu sfințenie de familie), scrisori mărturisind despre anxietățile vârstei, despre lipsa de confort material sau care evidențiază grija pentru părinții bolnavi. Ele trădează o epocă în care tânărul Augustin se zbate să se clădească pe sine cu decență – atât ca medic, cât și ca om de cultură –, irosindu-și cât mai puțin energiile în efortul supraviețuirii. Cărturar autentic, deși încă în formare, pe Augustin Buzura nici sărăcia, nici amenințările ideologice nu l-au împiedicat să creeze, să opună smintelii din societatea românească a vremii realizări durabile, ale spiritului. Ale unei minți imposibil de încovoiat. (Delia Muntean)