Jurnalul menajerei

AUTOARE DISTINSĂ CU PREMIUL DAPHNE DU MAURIER

CĂRȚI VÂNDUTE ÎN PESTE 3 MILIOANE DE EXEMPLARE

ARE MAI MULT DECÂT CHEILE DE LA CASELE CLIENȚILOR EI. LE ȘTIE SECRETELE.

Kit Darling este o menajeră cu o dependență neobișnuită: îi place să iscodească. Ea este „fata invizibilă“, care simte nevoia să-și bage nasul în viețile bine păzite ale clienților ei bogați. Iscodeala ei este un hobby inofensiv până când Kit vede ceva ce nu poate ignora în casa noilor ei clienți: un secret atât de întunecat, încât ar putea distruge cuplul privilegiat care așteaptă primul copil. Acest lucru o face pe Kit periculoasă pentru cuplu. Și, în același timp, îi face pe cei doi soți – care ar putea ucide pentru a-și păstra secretul – periculoși pentru Kit.

Când polițista de la Omucideri Mallory Van Alst este chemată la locul crimei într-o casă de lux de pe malul apei, cunoscută sub numele de Casa de Sticlă, se confruntă cu dovezile unui atac atât de violent, încât este improbabil ca victima să mai fie în viață. Dar nu există nici un cadavru. Proprietarii casei au dispărut. Iar menajera lor lipsește. Singurul martor este bătrâna de alături, pe care un țipăt a trezit-o în puterea nopții. Vecina a fost, de asemenea, ultima persoană care a văzut-o pe Kit Darling în viață.

Pe măsură ce Mal începe să descopere secretul care a pus viețile tuturor celor implicați pe un curs de coliziune perfid și inevitabil, își dă seama că nimic nu este așa cum pare. Și nimeni nu poate scăpa de propriul trecut.

Un roman de suspans psihologic înșelător, plin de răsturnări de situație și tulburător, cu un final surprinzător, scris de Loreth Anne White, autoarea bestsellerului Secretul pacientei.

„Încet, alunecă între somn și trezie. Înțelegerea o străbate ca un tăiș – nu, nu e somn. Nu e în patul ei. Nu e în siguranță. O cuprinde panica. Unde se află? Încearcă să înghită, însă are gura uscată. Pe limbă simte un gust neobișnuit. O zvâcnire de conștiență îi fulgeră prin minte. Sânge – e gustul sângelui. Răsuflarea i se iuțește. Încearcă să ­și miște capul, dar nu poate. O țesătură aspră și udă îi acoperă fața. E prinsă în capcană, cu brațele țintuite pe lângă trup. Dintr-odată își percepe durerea. O durere copleșitoare. În umeri. Coaste. Pântec. Între coapse. Durerea îi bubuie în țeastă. Un val de adrenalină se umflă prin vene și ochii i se deschid brusc. Însă nu vede nimic. Panica îi invadează creierul. Deschide gura să țipe, dar sunetul e înăbușit.

«Ce-­i asta? Unde mă aflu?

Concentrează-te, concentrează-te. Panica ucide. Trebuie să gândești. Încearcă să-­ți aduci aminte.»

Însă are creierul încețoșat. Străduindu-­se să ajungă la un fir de limpezime, se concentrează pe senzații. Frig – are picioarele foarte reci. Își mișcă degetele. Simte aer. Desculță? Nu complet, a pierdut doar un pantof. E rănită. Grav, are impresia. O amintire greoaie i se prelinge în creierul leneș – că se apără de niște indivizi, că e pironită pe pământ. Atacată brutal – are impresia asta, că a fost rănită, copleșită, neputincioasă. Acum e înfășurată în ceva și e în mișcare. Zdruncinată. Simte vibrații. E zgomotul unui motor? O mașină? Da, e într ­un fel de vehicul. Își dă seama că aude voci. De pe scaunele din față. Ea zace pe bancheta din spate. Vocile... sunt ridicate, se ceartă. Pe fundal se aude slab muzică. Radioul unei mașini. E clar că se află într-­o mașină... o duc undeva.“