Care este esența smereniei? Această întrebare i-a frământat dintotdeauna pe asceții creștini. Pentru a răspunde la ea, după cum povestește Cuviosul Ioan Scărarul, s-au adunat odată câțiva bărbați purtători de duh. Unul dintre ei a spus:

‒ Smerenia constă în uitarea neîncetată a faptelor tale bune.

‒ Smerenia constă în a te socoti pe tine cel din urmă și mai păcătos dintre toți oamenii – și-a exprimat un altul părerea.

‒ Smerenia este conștiința propriei tale neputințe și slăbiciuni – a spus cel de-al treilea.

Ceilalți asceți au mai dat câteva definiții ale esenței smereniei, dar nici una dintre ele nu a fost completă. Ascultându-i pe toți, Cuviosul Ioan Scărarul a rezumat părerile acestor bărbați evlavioși, zicând:

‒ Smerita-cugetare este un har fără de nume al sufletului, având un nume numai pentru cei ce au primit cercarea (experienţa ei). Ea este o bogăţie negrăită; este numirea lui Dumnezeu şi darul lui.

Cuviosul Ioan, în concluzia sa, a recunoscut că esența smereniei nu poate fi exprimatăîn limba omenească. De ce? Pentru că smerenia în esența ei este dumnezeiascăși natura ei o poate cunoaște numai cel care L-a dobândit în sine pe Însuși Dumnezeu. Iar acești oameni întotdeauna au fost foarte puțini.