Pentru cineva din generația mea, care a „deschis ochii” literar la data cînd Simona Popescu publicase deja trei cărți de poezie și pentru care, retroactiv, acestea „au făcut dată”, e destul de greu de înțeles cum de poezia din Xilofonul… a putut lăsa, la apariție, senzația de „antiintelectualism”, de „antiestetism” și, în fine, de „vid existențial”. Mai cu seamă că aceste etichete (extrase, o spun din capul locului, dintr-o recenzie extrem favorabilă, chiar entuziastă) veneau din partea unuia dintre cei mai intimi cunoscători ai dedesubturilor literaturii române: Mircea Cărtărescu. Să punem lucrurile în context: sîntem în primăvara lui 1990. Cei mai mulți dintre tinerii autori ai momentului nu văzuseră Occidentul decît, eventual, în cartoline ilustrate. Trăiau, coborîți în for parcă direct din manuale, Doinaș, Sorescu, Ioan Alexandru și alții. Audiența (cuvîntul de ordine al acelor ani) era galvanizată de socratismul rural al lui Octavian Paler. Temperatura „la zi” a poeziei era dată de serialul Scriitori români de azi, unde, în cel de-al patrulea volum, Eugen Simion făcea loc, pedagogic, unei discrete falange lunediste. Nicolae Manolescu își susținea încă nestingherit rubrica de cronică literară dintr-un pole position sedimentat de cîteva decenii. Din cele trei săptămînale culturale care par să-și împartă astăzi piața, două nu se născuseră încă. Cîteva edituri, pînă atunci importante, își trăiau ultimele zile de glorie. Nimeni n-avea de unde ști, la momentul acela, cum va arăta viitorul propriu. Darămite viitorul sensibilității literare! Cum ar fi putut, deci, bănui Mircea Cărtărescu că peste numai un deceniu va încuraja el însuși, în cenaclul Litere, autori de șapte ori mai puțin intelectualiști, ba chiar de șaptezeci de ori cîte șapte mai puțin estetizanți decît i se arăta atunci Simona Popescu? De unde să fi intuit el, la vremea cînd Levantul său era încă în șpalturi, că în 2006 un critic va scrie despre Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie (care va apărea, înțeleg, într-un volum ulterior al acestei ediții de Opere) ca despre un al doilea Levant, accentuînd, deci, tocmai dimensiunea culturală integratoare a acestei poetici?
Cosmin CIOTLOȘ
