Pentru Nietzsche totul contează ca un semn care trimite dincolo de sine la un sens superior. Lucrurile nu fiinţează în orizontul în sinelui, ci se metamorfozează fiecare într un semn. Fiecare poate fi definit ca un sens înfăşurat, închis în sine, care urmează să fie desfăşurat prin interpretare, deschis în actul hermeneutic. Se oferă o nouă perspectivă asupra lumii şi a lucrurilor cuprinse în ea; lumea devine numai o perspectivă de a vedea lucrurile, un joc de perspective, adică de interpretări. De aceea nu există lucruri, ci numai interpretări ale lucrurilor. Se oferă cu aceasta însă şi posibilitatea alunecării într un scepticism radical.

Ce ne facem dacă admitem că şi această afirmaţie este doar o interpretare, adică o perspectivă?

Suntem împinşi inevitabil către scepticism relativist ca soluţie finală spre care conduc demersurile lui Nietzsche, totul fiind un semn care trebuie descifrat, interpretat, lumea împărtăşeşte condiţia unei fatale lipse a unui sens unic al ei; orice semn poate fi interpretat într un fel – ceea ce nu exclude posibilitatea, cel puţin teoretic, de a fi interpretat, în numeroase, infinite, alte feluri. (Vasile Muscă)