O viata de rroman

„…vin din România și sunt de origine rromă. Trăiesc în Italia de 25 de ani.

De ce scriu?

Când am venit în Italia nu știam să scriu, eram analfabetă. Familia italiană la care am venit a aflat că nu știu nici măcar să îmi scriu numele. Pentru ei nu era ceva normal. Au adus acasă o profesoară care să mă învețe alfabetul. Eram fericită, fiindcă asta a fost dorința mea dintotdeauna, dar era dificil, pentru că în același timp învățam italiana.

Într-o zi, i-am spus profesoarei: când voi fi mare, voi deveni scriitoare. Profesoara m-a privit și mi-a spus: întâi învață alfabetul! Știam câteva litere și deja mă simțeam importantă.

Într-o dimineață, trecutul meu s-a revărsat și a devenit prezentul meu. În acel moment, mi-am dat seama că pentru a-l înțelege, trebuia să scriu. De atunci nu m-am mai oprit din scris, oscilând înainte și înapoi între trecut, viitor și prezent.

Scriind, am înțeles că mamă nu te naști, ci devii și, astfel, mi-am iubit fiii necondiționat. Am vrut ca fiul și fiica mea să studieze. Am iubit și prețuit sacrificiile pe care copii le fac, în fiecare dimineață, trezindu-se pentru a merge la școală ani și ani, până la absolvire. Am înțeles că toate acestea pleacă de la părinte, care se ridică și el în fiecare dimineață pentru a însoți copilul la școală.

În țara mea, în cultura rromă, lipsește acest efort, această dorință de a descoperi: Cine ești cu adevărat? Ce vrei să fii când vei fi mare?

Unde sunt visele copiilor noștri? Mulți părinți rromi sunt, așa cum am fost și eu, analfabeți. E normal ca acești părinți să nu aibă aripi pentru a-și însoți copiii. Să păstrăm tradițiile noastre, dar să respectăm visele și dorințele copiilor noștri. Să-i însoțim pe copiii noștri pe drumul către cunoaștere.”

Iar despre autoare, preotul Constantin Necula mărturisește:

„Am terminat de citit cartea Emanuelei Covaci și încă mi-e teamă să scriu un gând în deschiderea ei. Titlul gândului meu, Ce vezi în interiorul inimii mele?, este întrebarea de final a cărții sale. E ca și cum aș lovi într-un trandafir la vremea cuvenită. Fragilă și inteligentă, scriitura ei m-a frapat prin franchețe, prin faptele de viață descrise cu toată sinceritatea. O sinceritate molipsitoare. Am primit deseori lecții de la scriitoarele ce și-au adus etnicul în lumină. Lecții destinse, cuminți, pline de bun simț. Și, de data aceasta, Emanuela ne copleșește. Ne arată că există mereu o poveste în miezul poveștii, care copleșește povestea…”