„Aștern lumina în straturi tot mai subţiri.

Învăţ să număr înapoi,

din infinit în infinit.

Mă răsucesc înspăimântat

și aproape mă desprind de pe propriile oase.

Spaţiul îmi trece în sânge

prin creștetul care mă adună.

Necontenit mă risipesc pe ramurile copacului luminii.

De jur-împrejur timpul întreţesut cu veșnicia.

Ochiul morţii topit în sângele meu

ca zăpada unui luceafăr,

ochiul abisului tăiat în cruce,

de patru ori câte patru,

până-n infinit.”