„Doamnă, nu ştiu cum să vă spun, dar fata dumneavoastră, Alina Bucluc, s-a retras definitiv din facultatea noastră în urmă cu un an. De atunci, ea, pur şi simplu, nu mai este studentă la Litere. Aşadar, nici nu ar fi avut calitatea să ceară cămin.” Femeia îl privea siderată, cu un zîmbet uşor nătîng în colţul gurii. Nu zicea nimic. Prodecanul se simţi de aceea obligat să continue: „Vă daţi seama că nu putea să fie bursieră Erasmus! Situaţia sa şcolară era dezastruoasă. Nu promovase nici un examen din anul întîi şi, dacă nu s-ar fi retras, ar fi fost examatriculată oricum.” Doamna coborî mîna la inimă, fără a renunţa însă la surîsul straniu, vestitor de criză apoplectică. „Mai mult”, plusă prodecanul cu glas tremurător, „am găsit-o greu în baza de date, pentru că nu o mai chema numai Bucluc. Alina Bucluc. Se pare că se căsătorise de ceva vreme şi figura în cataloage ca Alina Bucluc Abdul Ghafur…” Femeia sucombă brusc, prăbuşindu-se, inertă ca un balot, la picioarele scaunului. Ambii prodecani se repeziră la ea terifiaţi. O ridicară, o aşezară la loc, o stropiră cu apă minerală Poiana Negri, şi o strigară pe nume, masîndu-i totodată mîinile: „Doamna Bucluc! Doamna Bucluc!” Treptat, nefericita mamă întredeschise ochii şi întrebă stins: „Nu vă supăraţi, sînteţi profesori la Limbi Străine?” Prodecanul buclucaş răspunse onest: „Da, eu sînt de la Germană!” „Atunci, spuneţi-mi şi mie, vă rog: Abdul Ghafur ăsta e nume de arab?”