Volumul prezintă creația a nouă artiste formate profesional în Cluj-Napoca la Universitatea de Artă și Design, între anii 2002 și 2015: Ana Maria Micu, Ioana Olăhuț, Anca Bodea, Ioana Iacob, Mirela Moscu, Anca Brânzaș, Oana Năstăsache, Roxana Ajder, Andrea Tivadar. Acestea se remarcă printr-o activitate relevantă și constantă în câmpul competitiv al picturii contemporane, acesta fiind unul dintre criteriile fundamentale în selecția operată de către editoarele cărții.
Cum se supraviețuiește în paradigma picturii contemporane? Cât de relevantă este aceasta și cum se afirmă în multitudinea mediilor de expresie ale artei actuale? Există o perspectivă ”a femeilor” asupra picturii made în Cluj în ultimii douăzeci de ani? Alături de invitații noștri vom celebra apariția acestui volum care expune un eșantion al picturii contemporane românești și analizează aceste aspecte ale lumii artei.


”Pictura artistelor evocate în acest volum atestă dubla natură pe care o probează condiția picturii în contemporaneitate, invocată la început. Pictura lor mi se pare că e deopotrivă despre pictură, o pictură perfect conștientă de propria-i istorie și de traseul în timp pe care l-au parcurs cu bine până în prezent elementele ei de codificare, de retorică și factură, de convenționalitate și protocol estetic. O pictură autoreferențială deci, și autoreflexivă (prima ei natură) - prin simplul fapt că se arată bine informată despre propriul trecut, instruită în legătură cu sine, știutoare, în deplină cunoștință de cauză și deci, prin asta, relaxată.”

Adriana Oprea, curator și critic de artă, muzeograf la Muzeul Național de Artă Contemporană București.

”Imaginea devine mai izbitoare, mai efectivă decât descrierea ei, decât memoria ei. Esența duce la atracții fascinante, la convingeri restrictive de cum femeile pot fi și de ce poate să facă o artistă femeie. Problema limitării devine cu succes problema alegerii.”

Liviana Dan, critic de artă și curator

”Prin urmare, artistele care atrag imaginația publică trebuie să aibă oarecare circumstanțe atenuante. Uneori sunt eroine tragice cu destine colorate precum Artemisia Gentileschi și Frida Kahlo, acele rare și exotice creaturi protejate de unicitatea lor. Apoi sunt marile doamne, acele artiste care devin venerabile la bătrânețe, precum Louise Bourgeois sau Geta Brătescu. Apropierea de moarte face ca femeile să fie respectabile, iar excentricitățile pot fi scuzate din cauza bătrâneții: a duce sub braț un falus din latex și ipsos poate fi provocator la 25 de ani, dar amuzant la 95 de ani. O artistă trebuie să fie astfel, protejată de unicitate sau decrepitudine, pregătită să înfrunte un destin tragic sau să găsească faima internațională la bătrânețe.”

Alexandra Chiriac, istoric de artă