Delicat până la cruzime, just până la implozia frustrată a self-ului în resturile cangrenate ale unui selfie instrumentalizat și repetitiv, acest poem hiper-real detonează intimitățile și trucurile fardurilor politice și vorbește exact așa cum trebuie să vorbească poezia: spunând. Un exercițiu lucid de administrare logistică a viului, orice ar mai însemna el, astăzi, oricât ar mai fi rămas din el, acum. Un slam necesar, un pumn pe care îl meriți din plin. Pregătește-te!
Sebastian Sifft

Teodora Coman a construit un proiect coerent în toate articulațiile lui, iar unitatea stilistică și de viziune face ca ansamblul să pară un singur poem, o dramatizare etico-intelectualo-afectivă a unei subiectivități cerebrale. Tocmai în cazuistica densă, întrucâtva ascetică, a interogării de sine, autocritice, stă marca asumată a Teodorei Coman, diferența ei specifică, cu tot cu pasionalitatea ei paradoxal glacială. Un discurs compact al identității care își caută constant argumentele și, mai ales, contraargumentele.
Laura Francisca Pavel

O carte de care era nevoie și care era firesc să vină. O carte a corpului, a ajustărilor lui și a presiunii aferente, a obsesiei și disciplinei. A ieșirii din minte, din cap. Teodora Coman e într-o căutare continuă a propriei identități, căutare pe care aici o duce la un alt nivel. Identitate umană, feminină, poetică, ideologică. În sala de fitness, în zgomotul respirațiilor, pe ritmul sec al numărătorii, într-un set-up standard, gantere, apă, trainer, alături de alte corpuri seduse de efort, mintea ar trebui să tacă. Să lase corpul să execute. Pentru o poezie conceptuală ca a Teodorei asta poate fi provocarea maximă.
Svetlana Cârstean