A fi în prezența unei persoane de care suntem îndrăgostiți activează nu doar nevoia de a primi și oferi iubire, ci și teama că va exista o repetiție a eșecului, a abandonului, a durerii din relațiile anterioare. Cei doi protagoniști ai cărții, Andra și Alexandru, intuiesc acest lucru și încearcă să își vindece suferințele vechi din relațiile cu părinții adoptivi, dar și cu foștii lor iubiți, prin implicarea în psihoterapia individuală, participarea la grupuri de dezvoltare personală, aplicarea unor instrumente menite să aducă schimbarea de sine, lectura unor cărți importante, dar și prin autoanaliză. Ei vor să își găsească viața de dinainte de traumele lor psihice, pentru a putea trăi în prezent relații satisfăcătoare pentru minte, afectivitate, suflet și corp.

Cartea de față este un reportaj al efortului lor inteligent și curajos de a-și descoperi cea mai bună variantă a sinelui adevărat, pornind de la care să intre apoi în relație cu celălalt.

Disprețul de sine este un gen de boală autoimună. În sistemul organic, biologic, al corpului, al sinelui, sistem care ar trebui să funcționeze ca o orchestră armonioasă pe deplin, apare un personaj (dirijor, instrumentist) care atacă un alt interpret. Orchestra nu mai cântă armonios. Viața armonioasă nu mai există, ci apare dizarmonia, gândul copleșitor: Tu nu ești favorita, prințesa! Ești cerșetoarea, ești nimicul nevaloros! De la mândria eroinei de poveste, ajungi să cazi în dispreț de sine. Nu mai am de ce să cultiv în mine această identitate de Fetiță Traumatizată care îmi spune că sunt un nimic. Nu este adevărat, pur și simplu. E o minciună pe care mi-am spus-o, ca să mă apăr cumva. Sau pur și simplu nu am putut-o gândi și m-am scos din priză. Iar viața devine o viață micșorată prin care să îți târâi rănile, suferind permanent, încercând să te salvezi. (fragment din romanul O viață regăsită)