Selfie

Marcel Vișa e cu siguranță unul din cei mai reprezentativi poeți ai generației sale. Acest al doilea volum de poeme îmi întărește convingerea că prizele la cotidian nu sunt singurele resurse ale poemelor sale. Materia sa poetică provine și din experiențele biografice, evocate prin notații, și anamneze. În versurile lui Vișa se adăpostește o ființă sensibilă la agresiunile realului. Vulnerabilitățile acestei identități umplu lumea poemelor. Două modalități are poetul pentru a surprinde experiențele biografice: confesiunea și sarcasmul. Cu cea mai recentă promoție de poeți se constituie un nou tip de real poetic, alcătuit fie din reacțiile la cotidianitate, fie prin constituirea unei realități în care se amestecă elemente ale unei tehnologii informatice cu biografeme dramatizate.

Marcel Vișa: un poet de forță, adesea, vizionară. Una din capodoperele volumului e poemul Febra, stranie experiere a timpului, pregnantă până la a simți materialitatea acestuia. - Aurel Pantea

Primul capitol din Selfie e copleșitor. M-a atras în special acea veioză cu abajur care avea în interior un alt abajur minuscul, din carton, făcut manual, cu decupaje în forme de animale fantastice care alergau când acesta se rotea. Ce simbol complex s-a creat, miraculos, uman, dureros, ca venind din straturi adânci ale existenței. Gândul la obiecte artizanale fabricate întru poezie, reverie, vedere lăuntrică e stenic și te face să trăiești pe alte coordonate, ca și când ai zbura prin spații. Și al doilea capitol e excepțional, de-un dramatism îmbinat cu lirism genuin (un selfie al vârstei fragede) cu toată panorama de suferințe, frustrări, nesăbuințe etc. al familiei și satului. Pe deasupra lui Marcel Vișa plutește ceva din poeții visceral revoltați care au fost Ion Gheorghe și Geo Bogza. - Constantin Abăluță