Ca și la crepuscularii italieni, care-și scriu poemele în contra curentului, polemizând cu lirica estetă și vitalismul puternic încărcat de senzualitate al lui Gabriele D’Annunzio, Ionel Teodoreanu își conștientizează îndepărtarea de ceea ce s-ar putea numi, raportat la con[1]cepțiile timpului, o poezie cu tradiție măcar în receptarea imediată, dacă nu pe termen lung. Ambiției de a-și găsi propria voce și de a o singulariza numai timpul i-a fost potrivnic. Fragment din „Ionel Teodoreanu, crepuscularul atipic” – Livia IACOB