Doua atitudini mi se par „mortale” pentru disciplina noastra: 1. Cea a tehnicienilor puri ai dreptului, care nu vor nici macar sa-și imagineze ca ar putea exista și alte principii in afara celor cu care opereaza ei și neaga pana și existența unor probleme de filozofie a dreptului; 2. Cea, frecventa, de aceasta data, la „filozofii dreptului”, a celor care se inchid intr-un singur sistem, care, instruiți cu o singura filozofie, sa zicem, cea a lui Kant sau cea a lui Marx, se forțeaza sa o aplice dreptului, fara sa doreasca sa știe ceva despre alții, incapabili sa puna in discuție propria lor metoda, propriile lor principii.

Indoiala, mai ales cea aplicata principiilor insele, mi se pare caracteristica pentru filozofie. Socrate, Descartes știu sa se indoiasca, cel puțin cu titlu metodic. Indoiala, deschiderea spre doctrinele altora (chiar și atunci cand in felul acesta șocam prejudecațile castei noastre sau ale timpului nostru) definesc, de altfel, mareția omului, libertatea, generozitatea inteligenței sale.

Trebuie sa speram, fara indoiala, ca, parcurgand drumul, confruntarea doctrinelor ne va permite sa risipim, progresiv, incertitudinile și ne va conduce spre o opțiune, ne va oferi rezultate ferme. Chiar daca aceasta speranța nu se va indeplini și vom ramane mai degraba cu dificultatea problemelor, trebuind sa admitem ca ele sunt peste puterile inteligenței noastre, tot vom avea ceva de caștigat de pe urma acestor studii istorice: ne vom elibera de aplecarea noastra spre dogmatism. Daca, in filozofia dreptului, adevarul se reveleaza dincolo de așteptarea noastra, istoria, in orice caz, ne permite sa ințelegem mai bine sistemele altora. Ea este, in felul acesta, cea mai buna și necesara cheie pentru studiul dreptului comparat și al istoriei dreptului.