Coroborând dosarele de Securitate cu poveștile de viață, putem trage concluzia că represiunea a fost un experiment social în sine, un episod al ingineriei sociale comuniste, menite să creeze „omul nou”. Tinerii și bătrânii, femeile, copiii și bărbații aruncați în închisorile presărate pe tot cuprinsul României trebuiau învățați o lecție, trebuiau călcați în picioare și astfel de-personalizați, trebuiau striviți și anihilați ca indivizi posesori de agency. Cei aleși întru represiune, uneori aleatoriu, trebuiau să fie un exemplu pentru cei rămași, pentru cei ca ei, dar care trăiau într-o închisoare mai mare: România comunistă. Tuturor trebuia să le fie inoculată frica și trebuiau făcuți să își trăiască viața în genunchi, cum ar fi spus Aurora Dumitrescu. Trebuiau umiliți, striviți și încorsetați. Și nu doar în închisoare prin tortură și condiții precare, ci și silindu-i la colaborare.

Represiunea era menită să distrugă țesutul social căci comunismul considera individul ca suma relațiilor sale sociale și nu ca persoană dotată cu individualitate proprie, capacitate de reflecție și acțiune . Securitatea avea menirea să pună în aplicare acest proiect social, prin urmare se infiltra oriunde era posibil, distrugea vechile relații interumane prin neîncrederea și teama semănată în jur de prezența agenților săi, fie ofițeri, fie informatori. Katherine Verdery explica înclinația Securității de a recruta informatori nu din dorința de a afla adevărul, ci ca parte a planului de manipulare a relațiilor sociale în moduri foarte precise, precum și folosirea acestora „pentru a schimba forma și caracterul relațiilor sociale ale „obiectivului”, creând astfel noi rețele sociale manipulate în anumite scopuri” . Prin urmare, Securitatea nu căuta doar să inspire teamă și să dețină controlul, ci să reinventeze societatea, fiind unul dintre instrumentele schimbării pe lângă educație, cultură, etc., un instrument agresiv și brutal.

Introducere

În anul 2003, am început o cercetare privitoare la memoria persecuțiilor politice comuniste din perspectiva fostelor deținute politic în cadrul programului de master în științe sociale al Școlii doctorale francofone de la București, continuată în perioada studiilor doctorale de la Universitatea Laval din Québec (2004-2007), finalizată (temporar) cu o teză de doctorat susținută în iunie 2007 și intitulată, Nous-mêmes comme les autres. Témoignages des anciennes détenues politiques roumaines[1].

O astfel de cercetare ridica mai multe probleme de ordin metodologic și etic. Din punct de vedere metodologic, soluția s-a impus de la sine după primele interviuri exploratorii. Am considerat atunci că metoda „povești de viață”, cunoscută în spațiul francofon ca „récit de vie” iar în cel anglofon sub titulatura de „life histories” este cea mai potrivită pentru a aborda un astfel de subiect. Problemele de ordin etic au fost depășite prin semnarea unui acord de participare la cercetare atât de către mine ca cercetător cât și de persoanele intervievate. Acest acord instituia anumite limite atât în ceea ce privește derularea interviurilor cât și publicarea ulterioară a rezultatelor cercetării. Deși nu a fost menționat în mod expres de toți participanții, anonimatul s-a impus de la sine în condițiile în care anumite persoane au refuzat să apară cu numele lor real în teza de doctorat. În literatura de specialitate, acest acord tacit este cunoscut sub titulatura de „pact al anonimatului”, încheiat între cercetător și informatorii săi.

Acest pact a fost respectat în cadrul tezei de doctorat și al publicațiilor ulterioare. În anul 2021, odată cu publicarea traducerii românești a tezei de doctorat, am decis și revelarea numelui real al femeilor intervievate atât din considerente științifice cât și temporale. În volumul, Martore fără voie. Fostele deținute politic și memoria comunismului în România[2], am pus un nume pe chipul fiecărui personaj feminin al cercetării. Am considerat la acel moment că o „poveste de viață” fără nume e doar o poveste ca multe altele. Importanța lor rezidă tocmai în persoana care își transformă viața în poveste. Și aceasta capătă sens prin raportarea la identitatea celei care povestește. Lucrarea aceasta se bazează tocmai pe această dezvăluire identitară care coroborează poveștile de viață culese de mine cu memoriile și interviurile din presă ale unora dintre participantele la cercetare, precum și cu documentele de arhivă, în speță dosarele penale, de urmărire informativă și de rețea aflate în custodia Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității (CNSAS).

Pentru cercetarea mea doctorală, nu am avut acces la aceste dosare. În primul rând, a fost dorința expresă a participantelor la cercetare și, fără acordul lor, nu aș fi putut oricum folosi aceste dosare. În al doilea rând, arhiva CNSAS nu avea nici consistența, nici organizarea de astăzi, deși sincopele sunt încă prezente în procesul de consultare al acestor dosare.

Coroborarea a două tipuri diferite de surse, diferite nu doar în termeni de producere a lor, pe cale orală ca produs al unui proiect de cercetare și pe cale administrativă ca rezultat al muncii birocratice, ci mai ales ca subproduse ale unor contexte istorice aflate în opoziție ideologică, are drept scop principal înțelegerea complexității, utilității și limitelor atât a documentelor de arhivă (în speță, cele emise de Securitate) cât și a celor orale („poveștile de viață”) pentru studiul istoriei recente.

Studiul pleacă de la ipoteza conform căreia discursul memorial al fostelor deținute politic din clasa de mijloc interbelică are drept scop construirea, afirmarea și transmiterea unei identități personale și de grup menită a le asigura un anume statut în cadrul „comunității de memorie”[3] din care făceau parte. Această identitate are ca element central anticomunismul și consecințele care au decurs din această asumare identitară. Această identificare ține pe de o parte de categoria socială căruia îi aparțineau, iar pe de altă parte, de contextul politic și cultural postcomunist în care anticomunismul devine o doctrină identitară pentru anumite grupuri politice, sociale și culturale.

Totodată, această lucrare își propune să analizeze și discursul organelor de represiune (în principal al Securității) despre aceste femei, un discurs modelat de nevoia permanent resimțită de a crea „dușmanul de clasă”/„dușman al poporului” și de a-l ține sub observație. Foștii deținuți politici reprezentau inamicul prin excelență, „obiective” importante ale activității zilnice a poliției politice. Acest discurs s-a schimbat de-a lungul perioadei comuniste în funcție de nevoile sistemului, de scopurile și interesele acestuia.

1. Stadiul cunoștiințelor în domeniu

O astfel de abordare nu se regăsește în istoriografia problematicii memoriei represiunii, a comunismului și a funcționării instituțiilor represive decât parțial și secvențial. Coroborarea celor două tipuri de surse nu a fost folosită cu scopul de a evidenția construirea prin intermediul discursului a unor identități individuale și de grup, ci pentru a reliefa neadevărurile din arhivele Securității, pentru a elabora tipologii de victime și/sau torționari, pentru a schița portrete individuale[4] sau de grup sau pentru a scrie istoria unui fenomen, personaj istoric sau grup social.

Recent, Cosmin Budeancă și Cornel Jurju au coroborat cele două tipuri de surse punând în evidență „clivajul între cele două perspective”, care poate fi decelat „atât la nivelul conținutului cât și al simbolisticii de exprimare”[5] în volumul re-editat, Suferința nu se dă la frați, care pleacă de la mărturia orală a Lucreției Jurj despre rezistența anticomunistă a grupului Șușman din Munții Apuseni. Lucrarea integrează documentele din dosarele Securității atât în confirmarea și clarificarea discursului oral cât și în elaborarea istoriei grupului Șușman și lămurirea unor aspecte neclare din povestea vieții Lucreției Jurj, publicată în 2002[6].

Imediat după căderea comunismului, la începutul anilor `90, memoriile despre detenția politică, deportări și alte forme de represiune au inundat spațiul public dând o nouă dimensiune cunoașterii comunismului românesc și îndeosebi fenomenului represiunii. Analiza acestora memorii a fost inițiată de Ruxandra Cesereanu, care, în al său volum, Călătorie spre centrul infernului[7], revizuit, completat și republicat sub titlul Gulagul în conștiința românească. Memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor comuniste[8] a pus bazele cercetării memorialisticii românești, încadrată de autoare la categoria literatură, deoarece, „amintirile despre detenție, chiar dacă au pretenția că reflectă obiectiv realitatea, prin faptul că sunt scrise ulterior detenției intră în sectorul literaturii”[9]. Este vorba de o „literatură de frontieră”[10], „paraliteratură”, „literatură secundă”[11] cum a fost ea caracterizată. Ruxandra Cesereanu a indicat și direcțiile de analiză a memorialisticii Gulagului românesc: tipologii de deținuți și de torționari, limbajul Securității, fenomenologia torturii, „arta” spectacolului, filosofia rezistenței în detenție dar și în afara ei. În lucrarea amintită, Ruxandra Cesereanu se apleacă și asupra literaturii propriu-zise, analizând romanele lui Paul Goma inspirate de realitatea Gulagului, precum și pe cele publicate în perioada „obsedantului deceniu” care „alternează, de fapt, între disidență față de regimul comunist și o indeniabilă impostură”[12].

Analiza memorialisticii de detenție, inițiată de Ruxandra Cesereanu, a fost continuată și coroborată de Iulia Pop cu mărturiile orale în încercarea de a contura o „Geografie a detenției românești”, din perspectiva subiectivă a martorului[13]. Autoarea propune și o tipologie a memoriilor publicate precum confesiunea, autobiografia, jurnalul, scrisoarea. Un capitol separat analizează „memorialistica feminină de detenție”[14] în care memoriile sunt caracterizate fie ca „amintiri elevate” precum cele publicate de Lena Constante, Adriana Georgescu, Ana Maria Marin și Dina Balș. „O altă categorie a mărturisirilor feminine este cea a mărturiilor vii”, care include interviurile orale realizate de cercetători cu Elisabeta Rizea, Lucreția Jurj, Oana Orlea și Maria Cenușă etc.[15].

Maria Hulber în lucrarea intitulată Memorialistica detențiilor postbelice românești coroborează memoriile publicate cu documentele din dosarele CNSAS pentru a pune în evidență mistificarea din documentele de arhivă, dar și a scoate în relief dorința de autenticitate a mărturisitorilor[16]. Volumul propune și o tipologie a personajelor care reies din memorialistică precum supraviețuitorii, resemnații, turnătorii etc., dar și o analiză a strategiilor narative din discursul memorialistic al scriitorilor. Lucrarea schițează și o „geografie” a închisorilor și pune în evidență aspectele vieții carcerale așa cum reies din memoriile de închisoare.

Memoria represiunii este analizată recent de Monica Ciobanu în cartea sa, Repression, Resistance and Collaboration in Stalinist Romania 1944-1964: Post-communist Remembering, care se concentrează asupra câtorva aspecte precum represiunea, rezistența armată anticomunistă, „proiectul” Pitești, Corneliu Coposu și renașterea PNȚ-c.d. Un capitol este dedicat „experienței femeilor și reprezentările lor asupra represiunii și rezistenței”,[17] punând în evidență influența rolurilor de gen asupra memoriei represiunii din perspectivă feminină, precum și integrarea discursului lor în tabloul general al represiunii, cercetătoarea americană afirmând că, „reprezentările publice au deposedat deținutele politic de acțiunea politică”[18].

Femeile ca o categorie de sine stătătoare nu au făcut decât rareori subiectul cercetărilor privitoare la epoca comunistă[19]. Egalitatea de gen, modelele feminine, regimul matrimonial, identitatea politică și viața cotidiană a femeilor din perspectiva unor martore sunt discutate în volumul colectiv, Statutul femeii în România comunistă[20]. Viața cotidiană a unor femei obișnuite care au trăit în România comunistă este analizată de Jill Massino în cartea sa Ambiguous Transitions. Gender, the State, and Everyday Life in Socialist and Postsocialist Romania[21], care și-a propus și a și reușit să elaboreze un „portret complex al vieții femeilor în socialism”[22]. Despre viața cotidiană a femeilor în perioada comunistă din perspectivă socială și personală am scris în lucrarea Eroine neștiute, în care precizam că: „Femeile, modelatoarele vieții cotidiene în comunism, au reprezentat atât motorul schimbării cât și punctul fix al păstrării tradițiilor”[23].

O primă încercare de analiză a memoriilor feminine de detenție i se datorează de asemenea lui Jill Massino, care, aplecându-se asupra mărturiilor Lenei Constante, ale lui Annie Samuellli, Nicole Valéry Grossu și Elisabetei Rizea, trage concluzia că supraviețuirea acestora se datorează credinței, sensului de comunitate în suferință și luptei pentru păstrarea identității. Cercetătoarea americană subliniază însă că „mărturisirea nu rimează cu catharsis-ul” iar rolul acestor memorii ar fi acela de a lupta împotriva tăcerii[24]. Opinie contrazisă însă de Liana Cozea în capitolul dedicat mărturiilor Oanei Orlea și Lenei Constante, intitulat, „O terapie prin cuvinte”, din cartea sa Confesiuni ale eului feminin. În opinia Lianei Cozea, „Rememorarea are, neîndoielnic, o tentă catartică”[25].

Pe baza memorialisticii, Grațian Cormoș a schițat un tablou al prezenței feminine în Gulagul românesc, expus în cartea sa apărută în 2007, Femei în infernul concentraționar din România[26]. Autorul stabilește două categorii de femei care au căzut victime represiunii comuniste: cele care au luptat împotriva sistemului precum cele din rezistența anticomunistă, legionarele și cele din exil și femeile a căror existență era problematică pentru regim precum soțiile, mamele și fiicele foștilor demnitari, călugărițele catolice sau reprezentantele cultelor protestante. Folosind memoriile și interviurile publicate până la aceea dată, acesta a elaborat un „eseu comportamental” prin care și-a propus și a și reușit să surprindă „gradat, pe capitole, întregul proces al represiunii și detenției politice a femeilor în perioada comunistă”[27].

Memorialistica feminină a fost analizată și de Mihaela Ursa, care în articolul său publicat în volumul 15 al Caietelor Echinox, apărut în 2008, pune față în față memoriile scrise de fostele deținute politic și mărturiile orale culese de către cercetători pentru a arăta că, „oricât de tăcut și invizibil cel care înregistrează poate încerca să fie, există un sens mai înalt al dorinței de a împărtăși istoria comunității în înregistrările de istorie orală decât în amintirile scrise”[28]. Cercetătoarea clujeană constata și diferențe de gen între bărbații și femeile care au depus mărturie: „… cele mai multe mărturii feminine au o motivație diferită de cele ale bărbaților: suferința din închisoare, …, este explicată de cele mai multe victime ca o trăire creștină și nu ca opoziție politică sau rezistență ideologică”[29].

Andrada Fătu-Tutoveanu analizează la rândul său relația dintre evenimentele istorice și subiectivitatea feminină așa cum reiese din jurnalele scrise de patru femei: Annie Bentoiu, Alice Voinescu, Nina Cassian și Constanța Buzea[30]. Fără a se concentra asupra memorialisticii de detenție, autoarea clujeană punctează importanța jurnalelor scrise de femei în construirea propriilor reprezentări despre sine și lume, precum și rolul lor catartic și în interpretarea trecutului.

Nici volumul recent al Simonei Mitroiu[31] nu se concentrează asupra memorialisticii de detenție, ci asupra scrierilor autobiografice și a memoriei feminine privitoare la perioada comunistă. Constituind o parte importantă a memorialisticii, mărturiile despre represiune sunt totuși puse în discuție, autoarea prezentând anumite aspecte în aceeași manieră în care apar în lucrarea mea, Ni victime, ni héroïne: les anciennes détenues politiques et les mémoires du communisme en Roumanie [32], precum și în teza mea de doctorat[33] și în publicațiile ulterioare[34].

În cărțile mele, Ni victime, ni heroine și Martore fără voie, pun în evidență importanța cadrelor sociale ale memoriei și a contextului postcomunist în rememorarea experienței comuniste a fostelor deținute politic. Lucrările subliniază totodată rolul memoriei istorice în modelarea identității sociale a foștilor deținuți politici, precum și a ortodoxiei în instituirea unei etici a iertării atât în societate cât și printre foștii persecutați politic. „Încrucișarea poveștilor de viață ale fostelor deținute participante la cercetare scoate în evidență existența unor teme recurente specifice discursului femeilor aparținând clasei de mijloc interbelice. Cele legate de familie, ale cărei valori sunt admirate și promovate, precum educația continuă, adaptarea la mediu, iubirea de patrie, de dreptate și adevăr, emanciparea de gen și cultivarea talentelor personale, dar și armonia dintre membrii săi și sprijinul reciproc. Solidaritatea de clasă este și ea prezentată mai ales ca mijloc de rezistență în fața opresiunii din închisori și lagăre de muncă. … Dacă foștii deținuți vorbesc în nume propriu și se promovează pe sine, fostele deținute intervievate de mine își asumă o misiune milenară, aceea de a transmite valorile mediului de apartenență, ale comunității și familiei, precum și valorile universale ale drepturilor omului de inspirație creștină”[35].

Autorii menționați deja propun o abordare generală a memoriei persecuțiilor politice din perspectivă feminină, în timp ce Cosmin Budeancă sau Ioana Zoia Sandu se concentrează asupra unor categorii specifice de femei. Cosmin Budeancă a dedicat un articol Lucreției Jurj, în care sublinia că: „deși rezistența armată anticomunistă din munți a fost reprezentată în special de bărbați, femeile, atâtea câte au fost, au avut o contribuție de care trebuie să se țină seamă în reconstituirea istorică a perioadei…”[36]. Ioana Zoia Sandu s-a aplecat la rândul său asupra experienței femeilor care au născut în închisoare punând în evidență trauma pe care au trăit-o nu doar ele, ci și copiii lor[37].

Relația dintre gen și rezistența anticomunistă a fost analizată și de Cristina Petrescu în articolul ei, „A genderless protest. Women confronting Romanian communism”. Cercetătoarea afirmă că femeile care au participat în rezistența din munți au avut un rol de subordonare față de bărbați. În ceea ce privește cele trei cazuri de intelectuale analizate în articol, care s-au opus de o manieră sau alta comunismului, Doina Cornea, Herta Müller și Ana Blandiana, rezistența lor a fost posibilă datorită poziției lor sociale și nu a avut o conotație de gen[38].

Despre relația dintre femei și Securitate văzută din perspectivă postco­munistă a scris Lavinia Stan în al său articol, „Women as anti-communist dissidents and secret police collaborators” în care analizează cazul Mona Muscă. Cercetătoarea pune în evidență „execuția politică” suferită de aceasta și vehemența cu care a fost atacată în contrast cu atitudinea tolerantă față de colaboratorii bărbați ai Securității, intelectuali precum Alexandru Paleologu, Sorin Antohi etc., care au fost lăudați pentru asumarea publică a acestei colaborări[39].

Colaborarea foștilor deținuți politici cu Securitatea nu s-a bucurat totuși de analize pertinente. Gabriel Andreescu în lucrarea sa, Cărturari, opozanți și docu­mente. Manipularea Arhivei Securității[40], pornind de la dosarele lui Adrian Marino, Constantin Noica, Nicolae Balotă, Alexandru Paleologu, Mihnea Berindei, Mihai Botez și Nicolae Breban, a făcut câteva observații utile arătând că mizele politice, ideologice și culturale au dus la utilizarea necritică a documentelor elaborate de Securitate pentru a distruge reputații și incrimina persoane[41].

Despre Securitate s-a scris destul și uneori pertinent. Mai multe articole, publicate în Caietele CNSAS[42], și câteva monografii au încercat să descâlcească atât stufoasa organizare a aparatului de represiune cât și funcționarea sa cotidiană. Marius Oprea a fost cel care a deschis calea cercetării și analizei activității Securității cu a sa lucrare, Banalitatea răului[43]. Cercetările sale au fost continuate de cercetătorii afiliați CNSAS care au publicat atât documente din arhivă cât și analize punctuale ale activităților și structurii de cadre a serviciului secret comunist. Lucrarea, Securitatea. Structuri-cadre. Obiective și metode, apărută în două volume în 2006, oferă o primă imagine de ansamblu asupra instituției represive[44]. Aceasta este continuată și dezvoltată de o altă mono­grafie apărută în 2016, Securitatea, 1948-1989, volum datorat lui Florian Banu și Liviu Țăranu, care descrie pe baza surselor structura organizatorică a instituției represive, „atribuțiile unităților, șefii care le-au condus, principalele rațiuni care au stat la baza reorganizărilor”[45]. Alte lucrări se apleacă asupra unor aspecte concrete ale funcționării și activităților Securității, precum raporturile dintre cadrele sale și puterea politică[46], asupra trupelor de Securitate[47] sau ale represiunii îndreptate împotriva celor din rezistența armată anticomunistă[48].

Unele analize păcătuiesc însă printr-un program asumat de manipulare[49]. În România și în literatura de specialitate publicată, Securitatea a fost privită de cele mai multe ori fie ca o instituție patriotică[50], fie ca una represivă, cele două tabere disputându-și monopolul asupra adevărului. Condamnarea Securității a ținut de o tactică a elitelor postcomuniste de a oferi un țap ispășitor pentru relele comunismului. Daniel Barbu afirma că Nicolae Ceaușescu a lansat ideea privitoare la omniprezența și omnipotența Securității, în 1968, indicând serviciul secret ca singurul responsabil de represiune și acuzându-l că a lucrat împotriva intereselor partidului comunist[51]. Cristina Petrescu scria chiar că discursul anti-totalitar postcomunist derivă din poziția lui Ceaușescu care a pus pe umerii Securității toate crimele săvârșite de regimul comunist la începuturile sale[52].

Aplecându-se asupra reprezentărilor publice și individuale despre Securitate atât în perioada comunistă cât și în cea postcomunistă[53], analizând atât amintirile victimelor acestei instituții, cât și a celor care au „servit-o”, cercetătoarea afirmă că memoria privitoare la poliția secretă comunistă se caracterizează printr-o anume ambiguitate, ce pune în evidență faptul că mulți dintre cei care s-au prezentat pe sine anticomuniști după căderea comunismului au colaborat cu Securitatea. Totodată, Cristina Petrescu atrage atenția că o delimitare clară între victime și torționari este greu de definit atâta timp cât rememorarea comunismului se face de pe poziții de moralitate[54].

De pe poziții de moralitate, mai mult sau mai puțin asumate, și-au publicat dosarele aflate în arhiva CNSAS scriitori și publiciști precum, Gabriel Liiceanu, în Dragul meu turnător[55], Dorin Tudoran, în Eu, fiul lor[56], Bujor Nedelcovici, în Un tigru de hârtie. Eu, Nica și Securitatea[57], sau Niculai Constantin Munteanu în volumul, Ultimii șapte ani de acasă[58]. Abordărilor subiective asumate de autori în aceste volume li se opune impresionantul volum de documente din arhiva Securității referitoare la Anton Golopenția editat de fiica sa, Sanda Golopenția. Aceasta a publicat atât declarațiile acestuia din timpul anchetei prin care Anton Golopenția își asuma identitatea de „dușman al poporului”, cerând totodată iertare și îndrumare pentru a se integra noii societăți, cât și o anexă cu diverse scrisori, documente din timpul procesului Pătrășcanu și din arhiva familiei etc.[59]

Dosarele acestea, „fabricate” de Securitate și aflate acum în custodia CNSAS, au fost studiate intens în căutarea adevărului, analizate din perspectiva adevăr/minciună, realitate/ficțiune fiind folosite îndeosebi ca surse de către istorici și jurnaliști fără a fi puse sub semnul întrebării în cele mai multe cazuri. Câteva excepții întăresc această afirmație. În primul rând, lucrarea Cristinei Vătulescu, Police Aesthetics: Literature, Film and the Secret Police in Soviet Times[60], care analizează dosarele produse de Securitate nu ca documente istorice, ci ca mijloace de estetizare a secretului[61], ca narațiuni ce aveau drept scop, în funcție de context, să producă o biografie coerentă a persoanei urmărite sau, în perioada post-stalinistă, să construiască „creativ” povești[62]. Lucrarea discută și alte aspecte privitoare la colaborarea artiștilor cu serviciile secrete comuniste dar și relația dintre cercetător și arhivele produse de Securitate.

Despre relația dintre cercetător cu propriul său dosar dar și cu alte dosare cercetate a scris și Smaranda Vultur în articolul său, „Daily Life and Surveillance in the 1970s and 1980s”[63]. Cercetătoarea bănățeană observa că limbajul folosit de agenții Securității a fost un instrument de creare și totodată de distorsionare a realității.

Rolul jucat de aceste dosare în descoperirea trecutului ascuns sau interzis urmașilor celor persecutați este discutat de Ioana Luca în articolul său, „Secret Police Files, Tangled Life Narratives: 1.5 Generation of Communist Surveillance”, care analizează influența acestor dosare în realizarea unei „arheologii a sinelui”, în scrierea propriei povești de viață și în asumarea trecutului familial[64].

Katherine Verdery, pe de altă parte, privește dosarele Securității ca surse etnografice pe care le analizează în cartea sa, Secrets and Truths. Ethnography in the Archive of Romania`s Secret Police[65]. Cercetătoarea americană „încearcă să vadă în ofițerii poliției politice un fel de etnografi, care folosesc anumite tehnici pentru a înțelege `disimulările` celor pe care îi investighează, și care au anumite preconcepții, precum și tipul de cunoaștere pe care ei încearcă să o creeze”[66].

Din perspectiva mea, ofițerii nu sunt atât „etnografi”, cât mai ales „inventatori” de „identități multiple”, un fel de „scribi malefici”, care compun și descompun vieți în funcție de interesul de moment al conducerii partidului comunist și al Securității. Prin urmare, arhiva produsă de ei joacă un rol nu atât în producerea cunoașterii cât mai ales în crearea (distorsionată) socială a realității (comuniste și postcomuniste).

2. Surse, metode și concepte

În această lucrare, documentele emise de Securitate vor fi analizate nu ca surse ale adevărului, ci ca instrumente de crearea a realității comuniste și postcomuniste. Acestora li se vor adăuga interviurile luate de mine în perioada 2003/2004 și 2005/2006 în cadrul cercetării doctorale menționate mai sus și care se prezintă sub forma „povestea vieții”, precum și informații din fișele matricole penale publicate pe site-ul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) sau din articolele și memoriile publicate de fostele deținute politic în perioada postcomunistă.

„Poveștile de viață” (récits de vie) au fost culese și interpretate după metodologia magistral definită și exemplificată de Daniel Bertaux[67]. Sociologul francez considera „poveștile de viață” ca fiind produsul unui tip specific de interviu, interviul narativ, în cadrul căruia persoana intervievată își povestește experiența trăită[68] într-o relație de dialog, de interacțiune între informator și cercetător. Această metodă pleacă de la premisa că există nu unul, ci doi autori ai povestirii: naratorul și cercetătorul, „care îl ascultă, îl acompaniază în poveste, îl încurajează și susține”[69]. Astfel, povestea vieții nu este doar o sursă de informații, ci reprezintă o reconstituire a experienței trăite prin intermediul discursului, fiind un act de comunicare, un tip de interacțiune socială care participă la construirea unui „obiect” de cercetare[70].

„Povestea vieții” reprezintă astfel o rememorare a experiențelor trăite din perspectiva prezentului, organizarea acestora într-un discurs retrospectiv, diacronic, și, în cele mai multe cazuri, coerent. Acest discurs are menirea de a da sens vieții povestite, fiind influențat atât de orizontul de așteptare al cercetătorului, cât și de obiectivele celui care mărturisește. Viața povestită de narator nu devine astfel echivalentul vieții trăite, ci este o reconstrucție în funcție de context, influențată fiind de procesul de (re)construcție identitară personală și/sau de grup[71].

Discursul memorial al celor șapte femei, foste deținute politic, va fi interpretat din perspectiva memoriei ca reconstrucție a trecutului prin prisma intereselor prezentului, amintirile fiind convocate pentru a oferi elementele necesare construcției identității individuale și sociale. Discursul acesta capătă sens, dincolo de conținut, prin analiza contextului de elaborare și reproducere, precum și prin identificarea acelor elemente care îl influențează.

Documentele de arhivă elaborate de autoritățile comuniste sunt valorificate ca „surse” ale cercetării în aceeași măsură cu „sursele orale”. Consider aceste documente ca purtătoare ale unei memorii instituționalizate ele având aceeași caracteristică de „indiciu” aparținând trecutului, reactivat în prezent, același caracter construit cu o anume finalitate ca și mărturiile orale culese de mine. Evident că există diferențe semnificative între mărturiile orale și cele lăsate de autorități, acestea din urmă având o finalitate funcțională, birocratică[72] și, în cazul documentelor Securității, represivă, de control și supunere a indivizilor. De altfel, multe dintre documentele aflate în dosarele „create” de Securitate sunt rezultatul transcrierii unor mărturii orale, interviuri, discuții, interceptări ale unor convorbiri telefonice etc. Ele reprezintă punctul de vedere al instituției, perspectiva contemporană creării lor, devenind documente demne de luat în seamă doar atunci când le investim cu rolul de sursă istorică[73]. Privindu-le din această perspectivă, documentele de arhivă sunt ca oricare alte documente niște „surse inventate”, investite cu coerență de către cercetători în scopul cunoașterii[74].

Așa cum sublinia Katherine Verdery, dosarele produse de Securitate sunt polifonice (cuprind punctul de vedere și informații date de mai multe persoane), deseori pline de informații fictive și de persoane inventate[75]. Dosarele sunt, de cele mai multe ori, creația mai multor „autori”, sunt caracterizate de „limbajul de lemn” al epocii și au un caracter militarizat, ilustrat prin argoul folosit de cadrele instituției represive: „obiectivul”, „operații”, „agentura”, „rezidența” etc[76]. Un rol important al acestor arhive, remarca Katherine Verdery, este acela de a crea categoria de „dușman”[77], organele de represiune românești jucând în acest context rolul de creatori ai unor noi categorii de oameni, în sensul dat acestei idei de Ian Hacking, care a demonstrat că „inventarea unor noi categorii de oameni” (making up people), a fost rezultatul cunoașterii dobândite prin intermediul științelor sociale, medicale, dar nu numai[78]. Hacking sublinia că știința creează astfel categorii sociale care nu existau înainte și că persoanele odată incluse într-o anumită categorie evoluează și își schimbă caracteristicile[79].

Aceasta este și perspectiva abordată de mine în analiza sistemului comunist care, cu ajutorul organelor de represiune, creează noi categorii sociale precum cea de „dușman al poporului” cu diferitele sale subcategorii (spion/criminal/bandit etc.) prin intermediul probelor adunate în dosarele penale, de urmărire informativă, de rețea[80]. Dacă privim aceste dosare din această perspectivă, de instrumente prin care se inventează noi categorii de oameni și se creează identități fictive, atunci sursele acestea trebuie chestionate cu mare atenție, aplecându-ne în mod deosebit asupra contextul de producere și reproducere al acestora[81].

Așa cum sublinia Henry Rousso, niciun document nu vorbește de la sine, el trebuie interpretat cu rigoare științifică, dar mai ales cu scopul de a fi util cunoașterii[82]. „Fetișismul” documentului și dorința de transparență nu sunt utile în procesul de cunoaștere științifică. Cercetătorul trebuie să se chestioneze pe sine, „subiectul” supus cercetării, dar și contextul de producere al surselor și al elaborării discursului istoriografic[83].

2.1. Șapte povești de viață

Datoria cercetătorului este aceea de a-și contextualiza propria-i cercetare, pe lângă analiza producerii și reproducerii surselor analizate. Studiul de față, așa cum am precizat deja, pornește de la cercetarea mea doctorală, care a avut-o în centrul său pe Micaela Alexandra Ghițescu și în jurul căreia a fost construit obiectul cercetării, și anume „comunitatea de memorie” a fostelor și foștilor deținuți politici din clasa de mijloc interbelică. Adăugând acum informațiile provenind din dosarele de Securitate, analizate prin grila deja menționată, poveștile lor de viață capătă un alt sens iar cercetarea capătă o nouă dimensiune așa cum rezultă din paginile care urmează.

Pe Micaela Ghițescu am cunoscut-o la sediul revistei Memoria în anul 2000. Ulterior, am și locuit câteva zile în casa sa de pe strada Cobălcescu, nr. 50, din apropierea Gării de Nord. Am continuat să ne frecventăm și în anii următori. Văzându-ne azi, văzându-ne mâine, mi-a încolțit în minte ideea de a face o cercetare despre memoria persecuțiilor politice din perspectivă feminină pornind de la povestea sa de viață.

Primul interviu l-am făcut în iunie 2003 acasă la Micaela Ghițescu, în biroul său, și a durat în jur de 2 ore. Interviul, care poate fi citit în anexa acestei lucrări, a fost unul logic și coerent. Povestea vieții a fost spusă cronologic fără ca Micaela Ghițescu să insiste prea mult asupra represiunii. Acest fapt l-am pus atunci și chiar în teza mea de doctorat pe seama traumei care încă lucra. Acum, citindu-i dosarele aflate în custodia CNSAS cred mai degrabă că mă testa. Așa cum eu am realizat cu ea un interviu exploratoriu, de testare, la fel și Micaela Ghițescu îmi testa capacitatea de a-mi asuma această cercetare. După ce, în decembrie 2003, am ținut, în cadrul unei conferințe o prezentare despre Elisabeta Rizea, la care Micaela Ghițescu a ținut să participe și în urma căreia m-a invitat să public în revista Memoria, interviul din februarie 2004 și-a schimbat tonul. A fost mult mai dinamic, cu mai multă implicare din partea Micaelei Ghițescu, dornică de a împărtăși cu mine experiențele trăite și de a-mi oferi unele detalii, mai ales în ceea ce privește viața de după închisoare.

Autenticitatea celor povestite de ea a fost dovedită de poveștile de viață ale celorlalte colege de închisoare pe care le-am intervievat în perioada 2003-2006 și ulterior de cartea sa de memorii, Între uitare și memorie[84]. Recent, am descoperit o scrisoare trimisă de Micaela Ghițescu unei prietene la sfârșitul lui decembrie 1989 și publicată de Katherine Verdery într-un articol[85]. Scrisoarea demonstrează astfel autenticitatea discursului memorial al Micaelei Ghițescu, ceea ce povestește în scrisoare reprezentând primele amintiri așternute pe hârtie despre Revoluția din decembrie 1989, amănunte povestite cvasi-identic în interviul înregistrat de mine în februarie 2004, dar și în cartea sa de memorii, Între uitare și memorie. Importanța acestei scrisori este dublă: pe de o parte, pune în evidență procesul de structurare al unei memorii individuale despre căderea comunismului început chiar în 1990, iar pe de altă parte demonstrează faptul că aceste amintiri sunt demne de luat în considerare ca surse istorice. Scrisoarea nu purta semnătura Micaelei Ghițescu și nu avea drept scop valorificarea ei publică în scop identitar sau de altă natură.

Pe Micaela Ghițescu am rugat-o să mă pună în contact cu prietene sau colege de-ale sale de închisoare. Am obținut astfel numărul de telefon al Silviei Vasiliu, căsătorită Iașinschi, pe cel al Zinei Popa (Tanasiciuc) și pe al Aurorei Ille (Dumitrescu). Am făcut cu fiecare dintre ele câte un interviu, acasă la ele[86], în 2003-2004. Interviurile acestea au fost folosite în teza de master susținută la Ecole Doctorale Francophone en Sciences Sociales la fel ca și interviul luat Ioanei Berindei, în casa sa de pe strada Toamnei.

Interviurile făcute cu Silvia Iașinschi și Zina Tanasiciuc au durat aproximativ 2 ore, au urmat un fir narativ cronologic, dar cu interpretări diferite pe care le analizez în acest volum. Cele două interviuri cu Aurora (Lola) Dumitrescu au fost făcute la un interval de câteva luni, primul în septembrie 2003 iar cel de-al doilea în februarie 2004. Ambele au durat în jur de 40 de minute și s-au axat pe temele dragi Aurorei Dumitrescu precum anticomunismul familiei, lupta sa pentru dreptate și nevoia de adaptare de după eliberarea din închisoare.

Interviul cu Ioana Berindei a fost realizat în casa familiei, în octombrie 2003, și a durat în jur de 2 ore. Povestea vieții spusă de Ioana Berindei, redată în acest volum, e o sinteză a amplului interviu realizat împreună cu Lavinia Betea și publicat în 2006 sub titlul, Am făcut Jilava în pantofi de vară. Convorbiri cu Ioana Berindei.

În toamna lui 2005, am realizat alte două interviuri: unul cu Constanța Moței și un altul cu Ileana Samoilă. Interviul cu Constanța Moței a fost foarte scurt, 35 de minute de înregistrare, realizat în casa sa din str. Popa Nan, nr. 38, casă naționalizată și recuperată la momentul interviului. Am revenit ulterior în casa familiei Moței pentru a realiza un interviu cu soțul, Mircea Moței.

Interviul cu Ileana Samoilă a durat în jur de 4 ore și a fost realizat în două reprize la un interval de o săptămână. Prima data s-a simțit obosită și ne-am oprit, a doua oară interviul a luat sfârșit în momentul în care a sosit ginerele său. De altfel povestea vieții spusă de Ileana Samoilă se concentrează asupra unor teme importante pentru ea, precum dragostea de familie și sacrificiul făcut pentru aceasta, nu urmează un fir logic și nici o ordine cronologică.

Trebuie precizat că toate aceste doamne se cunoșteau între ele, chiar dacă nu se frecventaseră decât ocazional la AFDPR sau în alte circumstanțe postcomuniste. M-au întrebat de fiecare dată cu cine mai urma să vorbesc și în interviuri fac referire una la cealaltă. Nu întâmplător și discursul lor a fost unul asemănător, modelat de experiențele și mediul de apartenență similare, precum și de limitele impuse pe de o parte de calitatea mea de cercetătoare iar pe de alta, de faptul că se cunoșteau și își știau parcursul și povestea de viață.

2.2. Câteva zeci de dosare: penale, de urmărire informativă, de colaborare

Alta a fost situația cu dosarele elaborate de Securitate și aflate în arhiva CNSAS. Limitele din aceste dosare se datorează modului de arhivare, substratului ideologic care le-a dat naștere, „fabricarea” lor cu un scop bine definit, dar și transferului lor ulterior din arhiva Securității către armată, apoi din martie 1990 către SRI și din 2000 încoace în custodia CNSAS.

În urma solicitării adresate acestei din urmă instituții, am primit următoarele dosare privitoare la Micaela Alexandra Ghițescu: un Dosar Individual pe numele Ghițescu Mihaela (sic!) deschis la 10 martie 1958, care are 286 de file printre care, un dosar de verificare, angajamentul semnat de Micaela Ghițescu privitor la stabilirea domiciliului după eliberare, un referat privitor la tatăl Constantin Ghițescu din Arhiva Siguranței, numeroase rapoarte ale ofițerilor care se ocupau de „caz”, diverse cereri de verificare la cartotecă a unor persoane din anturajul Micaelei Ghițescu, note informative ale diverselor „surse”, poze ale Micaelei Ghițescu, un tabel cu numele agenților care s-au ocupat de „obiectivul” Micaela Ghițescu, copii ale scrisorilor interceptate, planuri de acțiuni, planuri de măsuri, extrase ale unor declarații din anchete ale unor persoane cu care Micaela Ghițescu intrase în contact, planuri de măsuri privind recrutarea unor persoane din anturajul Micaelei Ghițescu, declarații luate unor persoane, precum și hotărârea de închidere a dosarului personal din data de 24 noiembrie 1963.

Un alt Dosar de Urmărire Informativă (D.U.I.) cu numărul 13875 deschis în aprilie 1981. Acesta are 202 file și cuprinde un plan de măsuri, copiile scrisorilor trimise și/sau primite de Micaela Ghițescu, numeroase verificări ale unor persoane din anturajul familiei Ghițescu-Stoian în scopul recrutării, inclusiv a menajerei și soțului acesteia care locuiau în casa Micaelei Ghițescu, poze, interceptări de convorbiri telefonice și o sinteză a DUI în care Micaelei Ghițescu i se atribuia numele de cod „Georgescu”, dosar închis pe 25 iunie 1983.

Și un dosar de rețea pe numele „Georgescu” cuprinzând 142 de file, deschis la date de 28 iunie 1983. Cele 41 de documente din dosar reprezintă: raportul cu propunere de recrutare, note cu informații despre diverse persoane din anturajul său, note de filare, diverse rapoarte, angajamentul scris și semnat de Micaela Ghițescu, un tabel cu relațiile, unul cu ofițerii de legătură, rapoarte de analiză și raport cu propunere de abandonare din 30 martie 1987. Un alt dosar de 69 de file cuprinde transcrieri ale convorbirilor telefonice și ale scrisorilor trimise și primite în perioada 1981-1986. Pe lângă acestea, din dosarul de rețea mai face parte „o mapă anexă cuprinzând materiale informative furnizate de Georgescu, deschisă la 28. 06. 1983” care conține 13 documente și 37 de file. Mapa cuprinde notele informative furnizate de sursa „Georgescu”, respectiv: o notă despre călătoria în SUA din 8 mai 1983, un material „antiromânesc din SUA” (10.06.1983), persoane cunoscute în SUA (10.07.1983), notă despre Paul Balatre din din 18.08.1983, notă despre Emanuel Merdinger, datată 22.09.1983, notă informativă despre Nadia Brunstein (12.12.1983), notă despre Maria Dumitrescu din 12.12.1983, notă informativă despre Veronica Mihăilescu din 30 aprilie 1984, notă informativă despre Gheorghe Danielopolu din 8 mai 1984, notă informativă despre Paul Balatre (29.08.1984), notă raport din 17.11.1985, notă informativă despre deplasarea în Franța din 27 mai 1986 și o notă informativă despre o traducere din Jose Sarney din 20 august 1986. Cu excepția primului dosar, celelalte sunt integrale sau cel puțin așa susțin funcționarii CNSAS care au copiat, la cererea mea, documentele.

Dosarele pe care le-am primit pentru Zina Popa (Tanasiciuc) se prezintă astfel: un dosar de urmărire informativă, datând din 1962, microfilmat în 1979, de 12 pagini, ce conține mai multe cereri de verificare la cartotecă, 2 referate despre Zina Popa, angajamentul semnat la ieșirea din închisoare privind domiciliul, un raport al unui agent de Securitate din 1964, o informare privind clasarea dosarului de urmărire din 1968. Pe numele Popa Zina Viorica există și un dosar de rețea deschis în iunie 1954 ce cuprinde rapoarte și planuri de măsuri în vederea recrutării acesteia ca informatoare „necalificată” în perioada în care își ispășea pedeapsa în penitenciarul Mislea. Dosarul are 44 file și conține mai multe rapoarte privind modalitățile de recrutare, o notă biografică scrisă de Zina Popa pe când era studentă, mai multe referate și cereri de verificare la cartotecă, observații privitoare la activitatea ei de la Mislea, un raport cu concluzii privitoare la discuțiile purtate cu aceasta în vederea recrutării, o cerere de consultare a dosarului. Dosarul a fost clasat pe 29 martie 1955 deoarece „s-a stabilit că nu corespunde și că nu v-a accepta să colaboreze cu org. Securității…”[87].

Atât pentru Micaela Ghițescu cât și pentru Zina Popa am primit și dosarele penale cu procesele verbale de interogator ale „lotului francez”.

Dosarul penal al Silviei Iașinschi și al lotului din care a făcut parte mi-a fost de asemenea transmis de CNSAS. Pentru Silvia Vasiliu Iașinschi am mai primit și un dosar de urmărire informativă cu 55 de file. Dosarul cuprinde: angajamentul privind domiciliul Silviei Vasiliu la eliberarea din închisoare, mai multe hotărâri de trecere în evidența MAI, o hotărâre de încetare a urmăririi informative datând din 1 martie 1975, o cerere de urmărire a telefonului din 1973, un raport asupra unei discuții avută de ofițerii de Securitate cu Silvia Iașinschi în 1973, o schiță a apartamentului său, o notă-raport din 1973, un raport din 1971, un altul din 1982 cu avizarea negativă a cererii sale de a pleca în Israel, un alt raport din 1976, un raport al unei „surse” din decembrie 1976, o caracterizare a directorului Mocanu, o notă-raport a Securității, o declarație a Silviei Vasiliu din mai 1977, o notă raport despre soțul său Antonio Iașinschi, conținutul unei cărți poștale venite din Israel de la Nina Schwartz, precum și al altei cărți poștale de la Mioara Schwartz, o notă raport cu verificările de la liceul Dimitrie Cantemir despre Silvia Iașinschi din 1977, un raport privind avizarea negativă a cererii de a merge în Israel din 1981, o notă de studiu din 1982, și două rapoarte din 1981 și 1982 privind scoaterea Silviei Iașinschi din „dosarul de problemă”. Pe numele Silviei Iașinschi există și un dosar de rețea, al „agentei Florina”, deschis în februarie 1958, care avea misiunea de a oferi informații despre Micaela Ghițescu. Deoarece agenta „Florina” nu a fost sinceră în martie 1962 se făcea propunerea abandonării sale. De altfel, dosarul de rețea pe lângă angajamentul scris de mână, o chitanță de plată a sumei de 200 de lei către Silvia Vasiliu conține diverse caracterizări și informări ale altor surse despre ea, interceptări de scrisori și descrierea conținutului pachetelor primite, precum și cereri de verificare la cartotecă a dosarului ei din diverse perioade. Cele 4-5 informări date despre Micaela Ghițescu se află în dosarul de urmărire informativă al acesteia.

În ceea ce o privește pe Aurora Ille (Dumitrescu), am primit atât dosarele penale cât și cele de urmărire informativă. Dosarele penale conțin procesele verbale de interogator ale întregului grup din care a făcut parte, printre care câteva declarații quasi-identice date de Aurora Ille în timpul anchetei. Primul dosar de urmărire informativă a fost deschis pe numele Aurorei Sfetcu, Sfetcu fiind numele primului soț, pe 30 aprilie 1957 și închis pe 18 decembrie 1962. Dosarul e constituit din două volume și are 96 de file. Acesta conține: hotărârea de deschidere a dosarului de urmărire, trei cereri de informații despre Sfetcu Aurora din 1961, două cereri de verificare la cartotecă din 12 aprilie 1957, 2 cereri de documente compromițătoare despre Sfetcu Marius, soțul Aurorei, din ianuarie 1958 și răspunsul (negativ) la acestea, o declarație a Aurorei Sfetcu despre soțul său și familia acestuia din 11 martie 1960; o notă de lucru în care se propunea o serie de măsuri privind urmărirea Aurorei Basarab (noul nume după recăsătorie) și a soțului său; plan de măsuri din aprilie 1957 cu propunere de recrutare de informatori care să o urmărească; o notă informativă a sursei „Constantinescu” din 27 iunie 1962; o notă informativă din 19 aprilie 1962 a sursei „Constantin”; o notă informativă din 24 noiemvrie 1961 a sursei „Tabără Vasile” despre Aurora Basarab care făcea școala de asistente medicale la Oradea; o notă a aceleiași surse despre Aurora Sfetcu (văduvă prin divorț, sic!)