Candva, dupa izgonirea din Paradis

„Descopereau ca traiesc ceva similar iubirii, fara a fi, de buna seama, iubire. Isi vin in intampinare cu gingasie si tandrete, si cu o enorma dorinta de a surprinde un strop de fericire in ochii celuilalt. Fraternizeaza in reproducerea ritualului iubirii. Prin urmare, iubire sintetizata in laborator – ca o serie de substante tamaduitoare menite sa salveze oameni aflati in suferinta. Iubire, ca panaceu al bolilor de decrepitudine, al singuratatii de senectute, al slabirii imunitatii morale. De unde gasisera ei, dintr-odata, aceste resurse, fara de care nu te poti arunca intr-o simbioza, mai ales cand nu preexista sentimentul catalizator veritabil? Combustia sufleteasca si trupeasca se producea la presiunea disperarii? Isi pune fiecare in joc intuitiile, reflexele, virtutile neconsumate, pastrate ca prin minune intr-o pestera a fiintei? Au tasnit de acolo, prin simpla declansare a ardoarei si vointei, sensibilitate, afectiune, calinitate, dorinta, putere de daruire si de absorbtie a esentelor vitale? Daca ar veni, in aceasta suita, si iubirea originara, pasiunea, dependenta psihica si biologica, daca toate aceste valori pe care si le-au resuscitat s-ar aglutina si ar capata har cosmic?”