„…Capacul lăzii de campanie căzu singur, închizând un timp care nu voia să moară. Alt timp, al unui prezent tulbure și tulburător, se petrecea afară, într-o ladă uriașă, cât țara, ale cărei margini se strângeau sufocant. Emil își scutură umerii, de parcă ar fi vrut să se rupă de ceva. Avea nevoie de aer; aer rece, puternic, înviorător. Îl chema muntele, din zarea verde și ozonată, cu stejarii în care începea să se coacă ghinda, sub razele lunii.”

(...)

„Gândea că poate aici, la munte, vremea fiind mai întârziată, să nu fi amuțit încă. Pentru că, se spune din bătrâni, rău este să te prindă cucul nemâncat și să te spurce, blagoslovindu-te cu necazuri, dar tot rău este și să treacă anul fără să-l auzi cum trebuie, când te-ar fi dăruit cu noroc și bucurii.”

fragmente