Corpuri distruse de război – și corpuri distruse de boală: asta documentează poemele
Hristinei Doroftei. Ce găsește cu precădere hipnotic e vocea umană care continuă să vorbească
din aceste corpuri chiar și atunci când ele sunt distruse, ba chiar și după ce distrugerea s-a
petrecut. Poți distruge un corp – dar nu poți distruge umanul care îl locuiește. Fiecare pagină din
cartea Hristinei Doroftei stă mărturie pentru asta. Așa cum stă toată poezia adevărată.

Radu Vancu

Cumva în linie cu textele ei mai vechi, Hristina Doroftei lucrează în acest volum cu o
retorică dinamică, de data asta alimentată de un pretext palpabil, preluat din realitatea imediată.
Peisagistica războiului, căci despre ea e vorba, e explorată aici cu o privire mobilă, care
amplifică lucrurile, una în care încap atrocități și frici de tot soiul. De la un punct încolo, chiar
una care țâșnește cu voluptate în decantarea amănuntelor suprarealist-macabre, pentru că
poemele se lansează tot mai mult în niște exerciții de acrobație vizuală cu tușe viscerale. Până la
urmă, însă, războiul e doar un punct declanșator pentru traume intimiste ceva mai cronicizate pe
care nu-i rămâne decât să le redea cu o îngrijorare diluată, însă, de temperamentul ei instinctual.
Nu că n-ar fi suficient material convulsiv aici, dar el este „îmbrăcat” pe măsură, cu o stilistică a
frazei care mizează pe detaliul șocant și pe o sintaxă în cascadă, rulată la foc continuu, decorată,
din loc în loc, cu tonuri de roșu ca „zmeura prea coaptă”. Love + war și-un pic de manierism al
percepției = o cronică a anxietăților tulburată și incandescentă, în același timp.

Andreea Pop