Universul intelectual românesc al secolului XX a fost constant dinamizat de „slujitorii” muzei Clio. Momente determinante din existenţa României moderne au găsit în această sferă a cunoaşterii o voce indispensabilă articulării discursului politic. Realizarea şi consolidarea României întregite în 1918, dar şi forţele ce au declanşat comunizarea ţării după cel de‑al Doilea Război Mondial i-au implicat pe unii istorici fie prin forme ale angajamentului politic, fie prin prisma preocupărilor ştiinţifice.

Lucrarea intitulată „Andrei Oţetea: un spirit al Sorbonei în România secolului XX” tratează parcursul unui istoric transilvănean format în mediul universitar francez al primului deceniu interbelic. Efervescenţa ce caracteriza ştiinţa trecutului în anii petrecuţi ca student la Paris, profesorii care îl îndrumă şi, mai ales, dorinţele sale de a se ridica la exigenţele Universităţii Sorbona îi marchează reperele intelectuale. Statutul de titular al unei catedre universitare de istorie îi facilitează conexiunile instituţionale, manifestând un interes constant pentru a face cunoscute în ţară curente şi orientări noi ce plecau din prestigiosul centru ştiinţific. Regimul comunist produce însă ruptura. Timp de mai bine de un deceniu, lui Oţetea nu i se permite să revină în Franţa. Abia contextul creat de destinderea politică îl readuce la Paris, de care rămâne legat până la sfârşitul vieţii, fie prin poziţii oficiale, fie prin amiciţii intelectuale. (din „Introducere”)