cine-s eu
Ș-apoi, chiar… cine-s eu, ca să te privesc așa, hămesit, netrebnico, netrebuincioaso, ticăloaso, atunci când mă-ncălzești cu alungirea de lumină crudă și udă a irișilor, pe sub gene,
ba a păcat, ba a rugă, deci, spune-mi,
cine-s eu, te pomenești c-oi fi zeu, locvace ateu sau doar un pârdalnic, amarnic și zânatec de-i zici derbedeu ?
Pe silueta-ți prelungă, pe umbră, va
să-ți curgă ca o taină, zvârlugă, o lungă
și caldă iubire buimacă, așezând, ca o glugă pe creștet și umeri, obsesii și frici de singurătate, sfârtecate de săruturi amare.
Pe urmă, chiar, cine-s eu?
Îmi zic să te cuprind în gând cu menghina tăcerii, ca o haină prea strâmtă pe pieptul tău, sufocând cu strânsoarea de vânător în haită,
sânii tăi grăbiți să mi se fâțâie-n
palme cuprinzătoare,
sânii tăi transpirați pe la colțuri,
gâfâiți și sălbatici, spune dar, cine-s eu,
să te cânt mereu a-ntrebare mirare?!
Răspunde-mi cu ochii, c-o răsuflare,
c-o primă și ultimă încătușare
de rouă în soare.
Poate c-așa nu mai doare

Sebastian Drăgan