Poveste pe coada de matura

„De-acum, pădurea prinsese viață sub razele lunii, care transformau noaptea în zi. Vietățile pădurii se urmăreau una pe alta, fiecare crezând că ceilalți știu ceva ce ei nu știau. Liniștea de până atunci se spărsese într-o mare de șoapte, râsete mărunte, pierdute în foșnetul ierbii și freamătul frunzelor. Măreața tăcere de catedrală era înlocuită treptat cu zgomote de iarmaroc. Un freamăt de bucurie le umplea sufletele, chiar dacă nu știau că erau puținii privilegiați, martori necuvântători ai evenimentului. Bunul Dumnezeu îi înzestrase cu miracolul vorbirii în noaptea asta magică, așa cum făcea în fiecare an. Freamătul pădurii, nerăbdătoare ca toți ceilalți, completa tabloul de argint pe care Preabunul pictase însăși esența vieții.” (fragment)