Camera de alaturi

Ne-am obișnuit că opera literară a lui Paul Goma (Mana, Orhei, 1935 – Paris, 2020) nu poate fi privită decât în contextul disidenței sale. De la primul roman, publicat în străinătate, și până la ultimele cărți, literatura lui e pusă în ecuație cu disidența sa și cu politicul.

Dar cartea sa de debut e un fapt pur-literar și apare într-un timp în care disidența scriitorului e într-o stare mai mult latentă și e cunoscută unui cerc restrâns (după mărturiile autorului, el intenționa să debuteze cu un roman, dar recomandările au fost să înceapă cu proze de dimensiuni mici). Dar scriitorul (care publicase texte în presa literară) avea deja o biografie a unui indezirabil pentru regimul comunist: originea basarabeană, peregrinările familiei refugiate în România, problemele tânărului literat cu școala, facultatea, încadrarea în muncă, un dosar de Securitate, un domiciliu obligatoriu...

Miza prozelor din acest volum, primul care atestă editorial apariția unui nume în literatură, crește progresiv, în gradația în care sunt așezate textele în sumar. Secțiunea a doua a volumului e generoasă în deschideri tematice, explorări analitice, tehnici de construcție a narațiunii sau a personajelor. Camera de alături formulează aproape tezist tema dominantă a cărții: moartea, în configurațiile ei cotidiene, infiltrată obsesiv și insidios în conștiința personajelor. Ea apare în toate etapele vieții, de la fulgurația din vorbele nevinovate ale unui copil, în prima proză din volum (un copil care vrea să se joace „de-a pământul”), trecând prin contaminarea unui tânăr de la agonia unei bătrâne în „camera de alături”. Episoade brutale ale morții apar în tribulațiile existențiale ale personajelor din toate celelalte proze. [...] În fond, am putea rezuma fiecare proză din volum la ecuația unei crize, care îndreaptă scriitorul spre un realism psihologic cu predispoziții analitice necesare și firești (Ion Simuț).

Cartea se adresează tuturor celor interesați de proza contemporană și de istoria recentă a literaturii naționale.