Bat clopotele noptii

Între „Pentru cine bat clopotele”, roman de război al lui Hemingway și „De ce trag clopotele, Mitică?” se mai găsește, iată, loc, pentru „Bat clopotele nopții”, poemele reunite cu pioșenie de către doamna Maria Adriana Speranța Bădilescu în memoria soțului Gheorghe (conform dedicației de la început de carte), poeme întărite întru spiritul credinței, șoptind de mătase ori strigând cu glas de cleștar atât durerea cât și speranța!

Între vreme de „holeră” și războiul care va să vină, de nu ar fi venit deja, timpul este oprit în loc cu puterea cuvântului: „Durerile se strâng ciorchine sub mască/ Și plâng trecerea timpului fără de tine în casă!” Poeta știe că pentru Timp relativitatea este lege: a te opri sau a trece, pentru sufletul omenesc este… magia Poeziei de orice fel ar fi ea! Omul cu-„prins” de înserări („potrivit” de cuvintele de final ale cărții) lasă mărturie a luptei sale contra destinului. Tragic?

Poate doar zeii ne-o vor spune la Judecata de Apoi (care este și a Literaturii)! Sensibilitatea și Starea de doliu țes, veți citi mai departe, borangicul miruit al sufletului românesc care-și doinește identitatea pe toate meridianele lumii, dar sună a bucium cu jale sau bucurie, autentic, doar între carpați și Dunăre, pe culmi sau în văi, pe dealurile noastre și numai ale noastre!