Acești copii și eu, care-n căminul tău

Ne-am strâns, în tine nu vedem un zeu, ci-un om,

Dar care-n pacostea ce ne-a lovit mai poți

Prielnici să ni-i faci pe zei. Căci tu, abia

Ajuns aici, ne-ai dezlegat de-a mai plăti

Noi Sfinxului tribut. Și asta făr ca noi

Să-ți fi vorbit sau dat vreun sfat, ci doar prin har

Zeiesc – cum toți o spun și-o cred – ne-ai izbăvit.

Sofocle, „Oedip rege”

„Actorul se joacă cu adverbele totalității; ludic și tragic, evident și obscur exprimă cu aparentă ușurință suma dispozițiilor afective. Povestea Lui este povestea asumării propriului rol, dar surprinde și esența metamorfozei, a identificării cu ipostaze străine. Scena jocului ca metamorfoză și a metamorfozei ca joc ascunde reperele libertății interioare, dar și pe cele ale pierderii de sine, lipsei infantile de griji, rătăcirii, curajului și fricii paralizante de necunoscut.

Povestea Actorului redimensionează arhetipal spațiul copilăriei, în care nimic nu este definitiv.

Imaginea Actorului prizonier în propriul labirint îmi amintește constant că există privilegii rezervate doar copiilor zeului care moare ucis de Titani și renaște. In Jocul Actorului există reguli, dar și libertatea de a le încălca, textul jucat fiind o formă de exprimare a alterității, a ieșirii din sine, a manifestării unui antimimon personal sau colectiv.”

Adriana Claudia Cîteia