„Dincolo de-a fi o cronică a satelor prin care se perindă Ștefan Susai, monologul epistolar adresat lui Ion Druță este o expresie a nostalgiei pentru vechi, durabil și autentic. Priviri piezișe, aruncate din mers, observații imediate, însoțite de un discret suflu emoțional, alcătuiesc confesiunile unui spirit frământat de pericolul pierderii vigorii și trăiniciei identității țărănești în iureșul globalist.

Într-un prezent, în care satul e tot mai pustiit de oameni și de trecut, invocarea unui reper spiritual al locului – Ion Druță – este o încercare de revenire la matricea de valori ale țăranului, adică o aspirație de normalitate.” (Nina Corcinschi)