Pecinginea

Autor implicat, Mara Paraschiv revelă în romanul autobiografic Pecinginea, urmându-l, într-un anumit sens, pe Ion Creangă – ca şi la acesta, condiţia omului se resoarbe în veşmântul strălucitor al mitului copilăriei şi al locului natal –, că divinitatea tutelară a lumii (post)moderne este Eul, subiectivitatea, iar povestirea naşterii şi existenţei omului repetă mitul veşniciei, „reîntoarceri la origine”, studiat exemplar de Mircea Eliade.

Scriitura (re)confirmă o aserţiune a lui Umberto Eco: „să-ţi aminteşti e o muncă, nu un lux”. O muncă sisifică, am adăuga noi.

(…) Indiferent cum cititorul concepe Pecinginea (ca pe o asociere obiectivă între o formă şi un conţinut; ca pe o structură sau un sistem avându-şi propria lor imanenţă; ca pe o relaţie de lectură în care percepţia şi interpretarea sunt acelea care produc configuraţia intelectuală a scriiturii, ca pe o poveste ştiută de toţi), se va afla într-un dialog activ cu lumea (re)memorată de Mara Paraschiv. Actualitatea cărţii este indiscutabilă. În ce ne priveşte, credem că despre sistemele totalitare s-a scris încă foarte puţin. Citind acest prim roman al scriitoarei bacăuane, veţi afla şi răspunsul de ce a fost scris… Să fie oare tot atât de fatal să scrii o carte ca şi celelalte evenimente / fenomene ale existenţei? Da, credem noi…

Petre ISACHI