Vlad Scutelnicu, una din vocile de excepţie ale generaţiei ’90, cultivă o poezie a unei existenţe insignifiante, înzidite „într-o intersecţie banal de comună”, o poezie a unui cotidian strivit de banalitate, dar atotcuprinzător, ce se strecoară în materie şi Fiinţă, un cotidian alcătuit din secvenţe aparent disparate, de unde visul este surghiunit, dar în care se insinuează realităţi tulburătoare, ispite veşnice sau ţărmurite orizonturi. E o poezie născută dintr-o filosofie a nimicului („un fel de război al nimicului cu necuprinsul”), dintr-un copleşitor sentiment al zădărniciei (vanitas vanitatum et omnia vanitas) în care inutilitatea pecetluieşte chiar şi fabulosul, în care nebunia visării e mai profundă decât înţelepciunea tăcerii, o poezie ţesută din jertfiri şi nimicnicii, din gânduri înzidite-n creier „ca nişte cărămizi în zidul casei”, din imuabile semnificaţii, din reinterpretate simboluri. Existenţa se rostuieşte platonician într-un fantasmagoric joc al umbrelor, sensurile se dezvăluie labirintic, iar versul capătă uneori accentele tânguitoare ale lamentaţiei biblice şi ale bocetului, dar şi curgerea năvalnică, pitorească, a descântecului, vehemenţa blestemului, frumuseţea adâncului…

Valeriu Stancu