Poezia lui Ion Paranici nu se doreşte altceva decât mărturisirea unei conştiinţe care simte apropierea umbrelor, căldura discretă a amintirii şi, peste toate, semnele unei existenţe supuse metamorfozelor lente. A substitui excesele temperamentelor vulcanice şi tumultuoase – semne ale unei civilizaţii citadine ale cărei agresiuni seamănă prezentului în genere – cu blândeţea reveriei, ţine de natura unei ideologii tradiţionaliste, care a conservat în memorie vârsta de aur a copilăriei şi spaţiul idilic al satului.

Ceea ce este însă cu adevărat caracteristic – şi important – nu ţine de prezenţa acestei ideatici, care nu devine nicicând o ideologie, ci de implicarea emoţională. În fond, sursa acestei poezii este chiar relativa şi imperceptibila transformare a lumii, căci, iată, toposul paradisiac al altui timp hrăneşte memoria unei fiinţe care, la rândul ei, în pragul unor înalte metamorfoze, nu se lamentează, ci doar are sentimentul împlinirii prin cântec. (…) Mircea A. DIACONU