În poezia lui Emil Brumaru nu se manifestă o nebunie a realității, ci o nebunie a simțurilor; frenezia nu e a lumii, ci a celui care o percepe transfigurând-o, la comanda unei tensiuni care îi excită dramatic simțurile. Această tensiune este una cvasi-erotică sau erotică de-a dreptul.

În esență, nu este nici o diferență de intensitate între relația cu obiectele și cea cu femeia: ambele sunt de esență mistică. Uimit de tot ce-l înconjoară, poetul se întoarce către lume cu porii simțurilor deschiși lacom și derulează ample viziuni senzoriale.

Nu există, în literatura română, un poet mai senzorial decât Emil Brumaru!

Bogdan CREȚU