Realitatea – a câta oară? – dejuca planuri, dădea fără milă de pământ cu idealurile, îşi râdea de cele mai avântate visuri. Bătea iar cu pumnul în masă, impunându-şi fără drept de apel punctul de vedere. Şeful fermei nu s-a lăsat deloc impresionat de hachiţele matracucii numită pompos realitate, şi a sfidat-o cu nobleţea unui erou care nu pune deloc preţ pe glorie, singura încununare demnă de el fiind martirajul. E la fel cu călugăria. Dacă e nevoie de schimnici pentru a-l înştiinţa pe Dumnezeu, semn că ne asumăm neputinţa, nimicnicia, sacrificând pe unii dintre noi pe altarul smereniei şi umilinţei absolute, de ce nu am recurge la sacrificii umane şi pentru a convinge realitatea că nouă, eternii ei supuşi, ne stă în putinţă s-o sfidăm? Iar dacă n-o putem nicicum influenţa, măcar să n-o acceptăm întotdeauna ca atare ne stă în putere. Cu toate consecinţele ce decurg de aici pentru cel sacrificat, care speră că madam realitate va fi obligată să ţină cont în viitor de sacrificiul lui când va avea chef să-şi schimbe intempestiv cursul, va fi mai atentă, încercând să diminueze riscul unor astfel de reacţii potrivnice.