În fine, poate ar trebui să mărturisesc că, parafrazând, mi-aș fi numit cartea aceasta Trei într-o barcă, cu precizarea firească din paranteză: fără a mai socoti și criticul. În fond, e o carte despre Creangă, despre Hogaș, despre Agârbiceanu, cărora li s-a adăugat, logic, într-o logică referitoare și la propria-mi devenire, bizară poate, Negoițescu.

Dar criticul din paranteză n-ar fi fost Negoițescu. Militant pentru frumusețea pură, am ieșit la un moment dat eu însumi de pe orbită. Studii precum cele despre Creangă și Hogaș n-aș mai putea să scriu astăzi, iar interesele pe care mi le-au suscitat prozele lui Agârbiceanu pot fi relevante tocmai pentru fractura care s-a produs. Ca să nu mai vorbesc că studiul despre „diagonalele” Agârbiceanu / Negoițescu e în bună măsură unul despre Negoițescu și despre critica literară.

În tot cazul, azi locuiesc pe niște teritorii puțin bănuite, de pe care sper să revin cândva la Caragiale pentru a vorbi la el nu despre fascinația textuală, ci despre omul în câteva ipostaze quasi-ignorate.