Închid ochii, pentru că e cea mai tare senzație pe care am trăit-o vreodată. Să fiu cel care ascultă. Să fiu eu cel care așteaptă ca sunetele să se producă. Să fiu cel care tace. Și să-mi placă la nebunie asta.

Îmi trăiesc visul la intensitate maximă și trebuie să recunosc cu 100% narcisism că iubesc fiecare moment al vieții mele (chiar și pe cele în care sunt amenințat cu moartea de Dave, managerul meu). Cânt de când mă știu. Pentru mine nu e doar o pasiune, ci un mod de eliberare. Chiar și cea mai banală chestie poate duce la formarea unui vers de succes. Inspirația este peste tot, trebuie doar să știi să o cauți. Acum că am trecut în revistă realitatea divină de a fi un star pop, hai să atingem și punctele nu așa plăcute. Numărul unu: a fost nevoie de muncă de convingere ca să-i explic lui Dave că nu am nevoie de însoțitor la toaletă (așa am scăpat de bodyguarzi ;)). Numărul doi: Fanii. Corecție: Unii fani. Nu mă înțelegeți greșit, îi iubesc pe oamenii ăștia, dar uneori sunt pus față în față cu situații stânjenitoare, cum ar fi cea din bibliotecă, în urma căreia, Merlia Carter a ajuns direct pe Youtube. Palpitantă viață, așa-i? Dar știți care e baiul în toată treaba asta? Cu cât ajung s-o cunosc mai bine, cu atât sunt mai intrigat de roșcata asta încăpățânată.