— Nu-i pot jertfi pe alţii, trebuie să mă jertfesc pe mine.
Radu se clatină. Pune un genunchi în pământ, sărută poala rochiei iubitei lui, pe care o pierde pentru a doua oară, o pierde pentru totdeauna. Raluca se apleacă, îi cuprinde grumajii, îi ridică faţa, îşi apropie gura de a lui. Degetele ei îi alunecă, fierbinţi, pe gâtul încordat. Radu se ridică. Nu, el nu vrea un abandon de o clipă, pe care femeia asta care se jertfeşte pentru copilul ei, pentru bărbatul ei pe care nu-l iubeşte, l-ar regreta toată viaţa. El nu vrea un ceas de dragoste, el cântăreşte cu măsuri mai mari, cu eternitatea, cu absolutul.
Îi sărută mâinile grăbit, în panică, aleargă spre uşă, se întoarce, le sărută iar, se opreşte lângă uşă, şopteşte:
— Adio, Raluco, iubita mea, adio! şi iese ca un om alungat.