La Medeleni (II)

În vremurile vechi, când năvăleau tătarii sau turcii, străbunii își luau avutul în care și se retrăgeau la munte: așa spun cronicarii. Nu-și luau numai avutul, luau și sufletul caselor părăsite. Năvălitorii găseau ziduri moarte. Viața acelor ziduri fugise în munți.
Sufletul Medelenilor, viața Medelenilor, era în inima lui Dănuț. Rodica Bercale nu cumpărase nici viața, nici sufletul Medelenilor.
Dănuț vânduse Medelenii, prin el vor trăi. Simțea cu fiecare bătaie a inimii cum se ridica trecutul ca o insulă scufundată cu palatele ei. Toți trăiau în el. Copilăria lor, tinerețea lor, casa lor, prietenii lor, căsuța lui moș Gheorghe, Iazul mânzului, via, livada, câmpiile, toate, toate erau în el. Nu vânduse nimic, nu uitase nimic. Trecutul era în el, viu, proaspăt, ca un viitor. Va scrie romanul Medelenilor, luându-și astfel revanșa asupra vieții. Olguța va fi din nou alături de ei…