Traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu

Naratorul din Legea visătorului e doldora de poveşti şi, mai ales, visează mult. Îşi dă seama că are stofă de scriitor la vârsta de zece ani, după o noapte în care e martorul unor incidente bizare: înainte de culcare, după ce-i explică lui Louis, prietenul său cel mai bun, că „lumina e apă”, se trezeşte singur, părăsit de toţi, în timp ce casa în care locuieşte e inundată de… lumină lichidă. Pornind de la povestirea unor vise care se leagă în timp şi se petrec în acelaşi spaţiu, Daniel Pennac îşi reimaginează copilăria şi îl conduce pe cititor într-un univers deopotrivă incitant şi înşelător, un loc plin de întorsături neaşteptate unde acesta e invitat să descopere straturi de realitate. Autorul elogiază imaginaţia şi puterea de a visa, această funcţie vitală pe care o consideră sursa meseriei de scriitor, dar şi familia şi prietenia. Cartea este un omagiu adus lui Federico Fellini, celebrul regizor italian, el însuşi un mare visător, care a avut o influenţă profundă asupra lui.

„Acest scurt roman e ca o reverie, cu decoruri şi personaje de teatru. Citindu-l, ai senzaţia că treci dintr-o încăpere în alta, de la o situaţie la alta, fiecare completând-o sau contrazicând-o pe cea dinainte... E un text fascinant, bine scris şi extrem de sugestiv. Chiar şi vorbind despre sine, Pennac ne conduce spre alt orizont, în pagini unde cuvintele plutesc şi-şi râd de noi.” (SensCritique)

„Pennac nu-şi interpretează visele în lumina psihanalizei, nici nu supraevaluează simbolurile care-i populează nopţile. Imaginarul e un lucru minunat, dar foarte simplu, după spusele lui. Trebuie lăsat să umble liber.” (Le Devoir)

„Pendulând între real şi imaginar, Daniel Pennac îi face o reverenţă lui Federico Fellini, despre care spune: «Omul acesta îmi fusese mai de preţ decât o familie», vizitează un sat aflat pe fundul unui lac de acumulare şi, mai târziu, îşi aminteşte cum, tânăr profesor fiind, le cerea elevilor să ţină jurnale de vise.” (France Inter)

Daniel Pennac (autor)

Unul dintre cei mai iubiti scriitori francezi contemporani, Daniel Pennac s-a nascut in 1944, in Maroc. Si-a petrecut copilaria in Africa si in Asia. A obtinut licenta in litere la Nisa si, asa cum el insusi declara, „de vreme ce nu voiam sa ma fac ziarist, am devenit profesor de franceza”. Debuteaza in 1973 cu un pamflet intitulat Cui serveste serviciul militar? In 1979 scrie impreuna cu romanul Tudor Eliad doua romane politice burlesti in maniera lui Ilf si Petrov: Copiii Ialtei si Mos Craciun. In 1985, dupa o calatorie in Brazilia si in urma unui pariu, publica la prestigioasa editura Gallimard romanul La capcaunii veseli (Polirom, 2002, 2012), actul de nastere al celebrului Benjamin Malaussene. Ii vor urma Zina carabina (1987; Polirom, 2003), Micuta vinzatoare de proza (1989; Polirom, 2004), distins cu premiul Livre Inter, Domnul Malaussene (1995), Domnilor copii (1997, ecranizat in acelasi an), Fructele pasiunii (1999; Polirom, 2004) si Dictatorul si hamacul (2003; Polirom, 2005, 2014), romane ale caror tiraje depasesc un milion de exemplare. Pennac este, de asemenea, autorul unui eseu extrem de hazliu intitulat Ca un roman (1992), in care le aminteste celor care poate au uitat faptul ca lectura, asemenea iubirii, prelungeste viata. In iunie 2002 i-a fost decernat Premiul International Grinzane Cavour, iar in 2008 marele premiu Metropolis bleu pentru intreaga sa cariera.