Cineva ascute un cutit

Am simțit nevoia să ies din casă, chiar dacă se înnoptase bine. Mi-am luat umbrela, deoarece ninsoarea nu se potolise Nu ajungea războiul, pandemia, mai trebuiau uciși și mugurii firavi ai florilor. Strada era pustie. Auzeam doar foșnetul cernut al fulgilor striviți de umbrela neagră. Simțeam nevoia să vorbesc cu mine însumi… Mai are rost literatura acum când mii de refugiați au luat drumul pribegiei? Are rost să mai scriem poeme și romane? Mereu se va naște un psihopat care va răni cursul istoriei. Milioane de oameni sub gânduri tiranice. Adevărurile se ascund, se modifică, se metamorfozează. Să ne înțelegem: am o vârstă frumoasă, dar nu mă simt bătrân. Uneori simt un miros straniu, care-mi dă târcoale și mi-e teamă să-mi amintesc de povestea mamei despre inerentul și inconfundabilul miros de… bătrân. Nu cumva trăim tot timpul cu sabia lui Damocles deasupra capului? Din când în când ne gândim la moarte, apoi înlăturăm gândul, convinși pe jumătate că nouă nu ni se poate întâmpla așa ceva.

Ninsoarea își cântă curgerea monotonă. Cobor pe strada poștei. O să ajung acasă și voi adormi sub plapuma mamei, după ce voi citi câteva pagini. În fața blocului se adăpostesc câinii pribegi. Jos la parter, geamul luminat al unei familii. O fetiță stă la masă citind dintr-o carte imensă. Oare lumea ar continua să existe fără cărți? Dacă un singur cititor ar rămâne pe baricadele lecturii, atunci nu merită să scrii? Cu siguranță, eu aș fi al doilea. Până la capăt. Cu ce preț?

Urc scările spre etajul patru. Mă opresc în fața unei uși să-mi trag răsuflarea. Aud… Cineva ascute un cuțit. Sunetul mă urmărește până în fața ușii mele. Da… Cineva ascute un cuțit.