Extraordinar acest mare poet al Franței, născut în anul 1431, anul morții Ioanei d’Arc, dispărut în neant la 8 ianuarie 1463, când a fost obligat să plece din Paris, în exil, condamnat pentru o faptă pe care nu o săvârșise.

În alte rânduri, pentru fapte cu adevărat imputabile, reușise să scape de pedeapsă!

Este considerat primul poet modern al Franței.

Până la el, poezia avea un caracter impersonal, limitată la subiecte generale, eroice, epice. Cu Villon, omul obișnuit, cu durerile și bucuriile sale, trece în prim-plan1. Poetul cântă propriile-i sentimente, punându-se în centrul atenției, se lamentează, se laudă, se bucură, vorbește despre propriile decepții în dragoste, se autoironizează sau chiar se autoincriminează pentru faptele reprobabile pe care le săvârșește și pentru viața mizeră pe care o duce.

Rezultatul frământărilor sale îl găsim în cele două capodopere, „Legatul sau Micul Testament” și „Marele Testament”, ultimul fiind presărat cu celebrele balade, catrene, versete și rondeluri.

Baladele în jargon și alte câteva frumoase balade, le găsim răspândite în diverse manuscrise.

Am fost fascinat încă din adolescență de acest cel mai mare poet liric al Franței2, cum a fost el numit de Italo Siciliano, într-o lucrare importantă despre Villon, scrisă în anul 1934.

De-a lungul timpului am scris și eu câteva balade, „în stil villonesc”, pe care le-am dedicat unor prieteni, la diferite ocazii. (Adrian Vasiliu)