„Deasupra mormintelor, oamenii arunca flori și uitare. Murim de două ori: o dată ca oameni și a doua oară în amintirea celorlalți. Pentru oamenii mari a doua moarte este cea adevărată”, scria clasicistul, scriitorul, traducătorul, jurnalistul, „profesorul de boierie” (cum îl caracterizase V. Ierunca), acela cu a cărui moarte „se duce ultimul aristocrat al exilului” (cum scria cu durere M. Eliade). Este vorba despre N. I. Herescu, iar această carte (alături de altele dedicate lui) este menită să lupte împotriva „morții” unui aristocrat al culturii române.
Mihaela ALBU
În spațiul cultural românesc, cartea pe care cititorii de azi o așteptau mai demult – pregătiți fiind de o ediție parțială a operei protagonistului (N. I. Herescu, Destin fără moarte. Pentru clasicism, ed. MNLR, 2011) – se datorează celei mai autorizate exegete a operei și biografiei lui N. I. Herescu: profesoara Mihaela Albu. Titlului cărții ne-am putea îngădui să-i facem o adăugire doar mentală, însă cu puternice rezonanțe etice: N. I. Herescu a fost – așa cum reia autoarea, parțial, cunoscuta sintagmă calificativă a lui Mircea Eliade –, într-adevăr, ultimul aristocrat, dar un aristocrat erou al culturii române, respectiv al culturii române aflate în exil.
Liviu FRANGA
