Mamifere subatomice

Cu Bucuresti pe fundal, asistam la o noua creare a lumii, de data asta avand de-a face cu un ping-pong intre dumnezeu si om (ti-a iesit pana la urma/ exteriorul e tipla/ prima dimineata/ redata in parametri/ corecti// e randul meu acum/ no pressure, ha?), un om caruia ii e mai bine in partea neinceputa a realitatii, pentru ca acolo, neexistand nimic inca, totul e posibil. Un om care stie din jocurile video ca exista camere fara interior care nu trebuie deschise. Odata deschise, interiorul lipsa al acestor camere poate fi inlocuit cu amintiri dintr-o copilarie traita printre blocurile comuniste, in care copilul aduce mamei o paine beton (loveste franzela beton, o loveste de cimentul de jos/ piatra lovind piatra/ nu ca sa aprinda focul, desi de caldura/ avem nevoie mai ales) sau intr-o curte, unde pe un scaun sta o bunica, iar copilul de pe genunchii ei devine din nou mare si, in incercarea de a-si reaminti tot, se trezeste si descopera ca mai departe nimic nu-i/ e doar pop-up-ul/ you have a new memory, futu-i.

Un volum cu firul rosu facut din pixeli, din care nu lipsesc nici precizia taieturii versului si nici (auto)ironia, pe langa nostalgia care pluteste aproape peste toate versurile, in care se pot regasi toti cei care ar putea canta, la fel ca autorul, noi in anul 2000/ cu degetul lung pe intrerupator/ ne-am resetat/ de cateva ori.